Destinații fotografice: Maroc

Magic Morocco – de Gina Buliga

A patra oară în Maroc. Ai zice că este deja prea mult, lumea e mare. Ai putea, dacă ai putea spune şi că te-ai plictisit de lumina lunii pline, de aerul sărat al oceanului, de zborul păsărilor, de libertate.
Aterizăm în Marrakech. Seara, pe ploaie, acesta îşi dublează farmecul şi luminile, reflexiile din dalele de piatră udă ale pieţei Jemaa el Fna dau locului o strălucire aparte. Însă ziua, soarele scaldă medina care cerne lumina prin sitele ce-i acoperă străduţele, lăsând să treacă doar esenţă concentrată în raze ce taie aerul în felii subţiri. Aici, oricâţi turişti s-ar adaugă celor mulţi localnici, fiecare îşi poate găsi raza lui.

Dacă te laşi pradă viermuielii din Marrakech, rişti să te îndopi cu informaţii atât de comprimate, încât nici cel mai performant program de dezarhivare să nu te mai ajute să pricepi ce ai văzut şi trăit. Dar atunci când crezi că psihicul
tău sensibil nu mai face faţă felului agasant al negustorilor din Marrakech de a-şi atrage clienţii şi găseşti satisfăcut că singura soluţie salvatoare este să-i bruschezi la rândul tău cu un: “lasă-mă, nu mă interesează!”, un vânzător de papuci te dezarmează răspunzându-ţi cu o întrebare rostită cu lumină în ochi: “linişteşte-te… dacă tot eşti aici, de ce nu te bucuri?” Este momentul în care garda ta coboară şi scoţi plasa de prins fluturi imaginari: mirosul răcoritor al chimenului negru pregătit de un farmacist berber, aura din jurul lămpilor făurite de dantelarii în alamă, conturul luminos al unei siluete negre, nuanţele vii ale conurilor de pigmenţi ce colorează turbanele oamenilor deşertului. Marocanii nu prea împărtăşesc cu noi bucuria unei călătorii în zona pixelară, portaţi acolo prin sticlele obiectivelor noastre. Aşa că dacă vreţi ca fluturii să nu rămână imaginari, discreţia ar trebui să fie regula în această vânătoare.
Când frumosul nu mai ţine de foame, poţi să mănânci cu mâna un tajine zămislit în măruntaiele medinei, cu riscul ca şi ale tale să înceapă să meargă în ritm accelerat, fără ca nici măcar whisky-ul marocan de menta să nu te mai ajute şi să „Keep walking”… spre toaletă zile în şir. Rămâne totuşi o experienţă ce merită toată suferinţa.
Şi cum deşertul e cel care m-a readus în Maroc, nu puteam sta mult pe loc, oricâtă bogăţie de cadre mi-ar oferi Marrakech-ul. Back to the roots, cum spune micul album semnat de noi, românii, cu care la Merzouga eşti îmbiat să te rătăceşti şi să te regăseşti, să visezi şi să te trezeşti, să asculţi şi să nu vorbeşti, să priveşti şi să mulţumeşti, să păşeşti şi să pluteşti cu picioarele goale pe nisipul arămiu al Saharei.
Cum părăseşti Marrakech-ul, pe măsură ce te îndrepţi către deşert, roşul începe să domine paleta de culori a peisajului. Munţii Atlas şi văile ni se arată în doar câteva zile, în toate hainele pe care le poartă de-a lungul unui întreg an. Învăluiţi de nori, în culori saturate de ploaia binefăcătoare, apoi încoronaţi de curcubeie joase, prinse strâns pe creştetele golaşe. Presăraţi de grindina măruntă care albeşte şoseaua neagră şi şerpuitoare. Aprinşi de soare, ca nişte oale de lut roşu puse la uscat. Satele berbere se camuflează în peisaj, născute fiind din pământul pe care se află. Cetatea Ait ben Haddou, ne apare precum castelele de nisip ale copilăriei noastre, acelea pe care ni le doream atât de mari încât să putem trăi în ele. Aici oamenii vieţuiesc ca pe o insulă, înconjuraţi de apa unui râu, pe care o reclădesc atunci când ploaia mai spală vreun perete, aşa cum făceam noi cu castelele după fiecare val.

Deşertul ni se deschide ca de fiecare dată, camilele aşteaptă cuminţi să ne legene spre corturi. Privit de sus, ne apare precum blana unui tigru, cu dunele lui cu coame luminate şi poale umbrite. La apusul soarelui, un berber trage agale după el un şir de cămile în care se leagă pentru câteva clipe însăşi luna, abia răsărită de după o coamă de dună. Imaginea aceasta este întregul univers berber. Nisipul şi cămilele, soarele şi luna, stelele şi liniştea. Sunt viaţa şi credinţa lor. Şi nu cred că au nevoie de mai mult. Luna plină transformă arama zilei în argintul nopţii, iar poveştile berbere rostite la lumina lumânărilor şi desenate pe nisipul rece te duc pe nesimţite într-o lume magică.
După o scurtă revenire în Marrakech, urmăm drumul drept spre ocean, prin întinderi aride, înverzite doar de arganii cei de capre purtători. Pe plaja din Essaouira te poţi regăsi în orice dispoziţie te-ai afla.

Fie că te alături tinerilor ce transformă întinderea lată de nisip într-un imens teren de fotbal sau volei, fie că alegi să te pierzi de lume, rătăcind desculţ prin apa ce-ţi răcoreşte gleznele, însoţit doar de vântul ce-ţi poartă gândurile transformate în pescăruşi plutitori, când pe valurile reci ale Atlanticului, când pe palele calde ale alizeului. Totul în jur este oglindă, nu poţi fugi de tine. Dacă eşti din cei ce simt din când în când nevoia de o întâlnire cu sine, aici te afli unde trebuie. Medina oraşului port e o replică mai domoală a celei din Marrakech, aici artele sunt la loc de cinste. Dacă îţi curge sânge de artist măcar printr-o venă, cu siguranţă vei vrea să rămâi aici pentru o vreme.
Povestea continuă…
Text: Mihai Codrescu
Fotografii: Gina Buliga