Ramon Masats: darul mirării
Într-o zi oarecare, un catalan aflat în serviciul militar, își cumpără o revistă, atras fiind de fotografie, “Photographic Art”. După un timp foarte scurt, din banii de soldă, își achiziționează și o cameră foto, pe care, pentru a nu-l supăra pe tatăl său, care dorea ca fiul să ajungă arhitect, spune că a câștigat-o la o tombolă. Plonjonul fusese făcut, și orice încercare de a-l îngheța era tardivă. Ramon Masats pornise pe un drum pe care nu avea să-l mai părăsească niciodată, chiar dacă la un moment dat se va fi așezat pe marginea lui.
Născut în 1931, în Barcelona, Ramon Masats intră, la doar 24 de ani, în Societatea Fotografică a Cataluniei. “Mi-am spus că poate fi plăcut. Înainte, cred că ăsta era principalul motiv pentru care oamenii făceau poze, pentru că le plăcea. Acum sunt diverse motive pentru care fotografii fac această muncă. Mie îmi plăcea foarte mult, făceam imagini promițătoare, dar tata nu m-a înțeles. Așa că am vorbit cu prietenul meu, Oriol Maspons, care era profesionist, și el mi-a spus că aș putea merge la Madrid, ca să lucrez la La Gaceta Ilustrada (1957). Așa am ajuns, în anii 50, să trăiesc la în capitală și să învăț o mulțime de lucruri despre fotografie”.
Indiferent de voința tatălui, Ramon Masats stabilește o graniță, trăgând o tușă neregulată, dar limpede, în viața sa. Și destinul, cu degetul înmuiat în oala cu vopsea a femeii din fotografia lui Masats, începe să dea foile din viața acestui catalan. “Mentalitatea mea este următoarea: dă-mi bani pentru un proiect, eu îl duc la bun sfârșit, iar apoi voi sta trei luni fără să fac nimic și voi cheltui acei bani. Voi trage ca un catâr pentru imaginile din proiect, doar pentru ca apoi să pot lenevi”. Pare filosofia unui om pentru care fotografia nu este deloc o frământare interioară care te macină constant, care te târăște după ea, legat fiind cu o funie invizibilă pentru ceilalți. Pare mai degrabă un “dolce far niente” copt la lumina soarelui catalan. Și, ajuns la această posibilitate, îmi iau din nou răgaz ca să-i privesc imaginile. Da, pare că în fotografiile pe care le-am ales, și pe care le-am văzut, cel mai supărat, mai îmbufnat, personaj al lui Ramon Masats este Iisus. “Când lucram eu, fotografia era mult mai puțin costisitoare. Acum, e foarte greu pentru un fotograf să-și înceapă o carieră. Pe atunci erau mai multe oportunități și mai puțini fotografi, astăzi este invers”.
Catalanul poate că nu e interesat de partea subexpusă a omenirii, dar nici nu contează. Și asta pentru că a ales să ne arate nouă, muritorilor încrâncenați, diferitele moduri în care spontaneitatea face lumii cu ochiul. Cu aproape fiecare fotografie pe care i-o privim, Masats ne așază în fața unui zâmbet. Fie că ne uităm la inexplicabila, suprarealista, linie neagră, a cărei existență și înțeles mă chinui s-o pricep, care delimitează casa femeii de albul aproape biblic, la geometria și, din nou, suprarealismul imaginii cu pisica și perechile de recipiente, la cele doua mame care-și plimbă copii-n cărucioare, și, nu în ultimul rând, zborul porumbelului, care, datorită elementelor, se transformă bizar într-o săritură în înălțime peste funie, găsim ceva eminamente pozitiv în fotografiile catalanului. Întrebat cum reușește, ne trage puțin de urechi: “Au venit odată câțiva editori din USA, ca să facem un album despre Spania. Am rămas surprins când mi-au zis că e nevoie să semnăm un contract cu fiecare om, înainte de a-l fotografia. Le-am spus că eu fac cadrele, iar ei să semneze ce vor, dar după. Dacă se pierde spontaneitatea unei imagini, e inutil. Eu sunt un hoț de imagini. Merg pe stradă și fotografiez imediat ce-mi place ceva, până să fiu văzut. Altfel ar fi facil, iar asta e extrem de rău pentru fotografie. Ca și ideea pe care o văd la tineri, și anume că orice se poate aranja în Photoshop”.
Color, Masats e diferit de Ramon cel alb-negru. Zâmbetul devine mai clar, mai pronunțat. Lumea e și mai prizabilă, culoarea aducând un plus anecdotei. Simțul geometriei, compoziția, trec, un pic, în spatele cortinei, pentru a lăsa loc jocului. Și, poate surprinzător, dispar oamenii lui Ramon, parcă neputând să se prindă în dansul culorii, ci doar să coexiste cu alb-negrul. Culoarea șterge, ca o radieră, chipurile. Imaginile încep să vorbească neintermediate de guri. “Am primit o propunere de la Lunwerg Publishing să facem un album color despre Spania. Să fiu sincer, n-am sesizat nicio diferență față de cadrele alb-negru pe care le făceam, dar acum îmi dau seama că există”.
Omul se transformă în implicit, culoarea lui Masats e ușoară, nu se scurge din fotografii. Catalanul nu-și propune să fie mai mult decât e, să ne spună mai mult decât știe. E frust, direct, nu te lasă să-ți imaginezi sensuri ascunse acolo unde nu sunt. Și când te aștepți mai puțin, te pune în fața unei imagini complet neașteptate, precum cea din piața de pește. Naufragiul umanității, incapabilă să trăiască în armonie cu ceea ce îi oferă natura. Gurile deschise ale peștilor mulinând sufletul omului.
“Am fost la Paris și le-am arătat fotografiile mele celor de la Magnum. Au spus că sunt bune, dar vor să vadă cum mă descurc la un fotoreportaj. M-am întors acasă și l-am rugat pe tata să-mi dea niște bani ca să-l fac. Mi-a zis că nici vorbă și aici s-a încheiat totul cu Magnum”, povestește Masats. Fără încrâncenare, fără regrete. Ca și imaginile lui. De 14 ani nu mai face fotografie. Deloc. “Am pierdut darul mirării”. Și mă duc cu gândul la Andre Gide, care spunea: “Înțeleptul e cel ce se miră de orice”. Oscilez între a crede că fotograful e ori un înțelept ori un copil cu darul mirării.
Un articol de Cristian Munteanu. Îl găsești și aici.
1 comentariu
Multumesc, Oliver. Ma bucur ca iti plac si descoperi fotografi 🙂