Cum a fost la B-FIT in the Street 2016?

De foarte multă vreme am o vorbă pe care o simt ca fiind potrivită pentru modul în care funcționez: iubesc să fac ceea ce iubesc. De fapt, în cazurile în care lucrez foarte mult, mai e un principiu pe care funcționez: îmi place să mă epuizez făcând ceea ce îmi place.
Ei bine, cam așa a fost și festivalul ăsta, B-FIT in the street, ediția 2016. A fost epuizant, dar nu s-a îndepărtat deloc de niciunul dintre cele două principii. A fost un festival cu o energie incredibilă, care îți făcea inima să bată repede și puternic, să fugi să prinzi esența “spectacolului” ținut de toate acele foarte multe trupe care au animat străzile Bucureștiului pentru câteva zile.
Da, asta am făcut, am fugit dintr-o parte în cealaltă, am fugit în fața lor, în spatele lor, m-am îndepărtat și m-am apropiat. Am fotografiat mulți oameni bucuroși de ce vedeau desfășurându-se în fața lor, am văzut oameni care se bucurau că și-au adus copiii la festival, că pot mângâia o girafă, că pot vedea balerine supradimensionate sau că simt energia transmisă de geniala muzică a celor de la Imperial Kikiristan.
Un alt lucru pe care-l știu cei cu care am lucrat la un moment dat, e că atunci când îmi place un spectacol sau un festival sau orice eveniment în care mă simt bine, fac considerabil mai multe fotografii decât atunci când e ceva care nu-mi place. Și după cum ziceam mai sus, acest lucru se vede și în fotografii. Chiar dacă acest lucru poate nu e în avantajul fotografului uneori :).
Desigur, B-FIT in the Street a avut atâtea momente frumoase, încât mi-a fost foarte greu să mă stăpânesc în a surprinde tot ce-mi vedea obiectivul. Și apoi selecția, oh, selecția – asta a fost o provocare, da!
Străzile au fost pline, oamenii au ieșit din casă, și-au adus toată familia la spectacole, la o paradă pe care nu o vezi în fiecare zi. În aceste zile de festival nu cred că am fost singurul căruia i s-au umplut cardurile, miile de telefoane pe care le-am văzut făcând selfie-uri cu artiștii B-fit cred că au fost suprîncărcate de câte poze au făcut. Una peste alta, a fost o veselie continuă, încântare și zâmbete multe.
Extaz pentru senzorul aparatului meu(al F64, adică) au fost spectacolul și parada celor de la Horses of Light, care au făcut să plutească în aer o atmosferă nebună, în care fugeai de caii gonflabili în alb, te apropiai, te îndepărtai, simțeai cum vine spre tine un cal supradimensionat, te urmărea, se izbea în tine și dintr-odata te relaxai, realizai că e doar aer și lumină într-un material alb, subțire. Nebunie! Iar spectacolul a fost parcă dintr-un film pe care-l urmăreai parcă în slow-motion, cu un soundtrack foarte tare.

Dacă tot ziceam de ce am văzut și fotografiat, părerea mea despre fotografia neregizată, fotografia de stradă, este că este una dintre cele mai sincere “declarații” ale unui om. Cred că prin acest tip de fotografie nu poți surprinde decât ce poți vedea. Și mă refer aici la ce alegi să vezi, pentru că zece oameni care surprind o “scenă” pot vedea zece momente cu energii și sensuri total diferite.
Mă opresc aici cu cuvintele și vă las cu ceva și mai sincer, fotografiile:

Echipament: Nikon DF, Nikkor 50mm f/1.8 și Sigma 12-24mm pentru Nikon.
Un articol și fotografii de: Andrei Gîndac.