Expoziţie: „Ultimii oameni din Groapa Văcăreşti“
În perioada 17-28 februarie 2015, te așteptăm în magazinul F64, pentru a viziona o expoziție emoționantă, un fotodocumentar realizat de Cristian Munteanu: „Ultimii oameni din Groapa Văcărești”.
„Proiectul fotodocumentar „Ultimii oameni din Groapa Văcăreşti” a început în aprilie 2013 şi a durat un an şi jumătate. Am plecat la drum, pe de o parte, pentru că subiectul era ofertant din punct de vedere fotografic: surprinderea vieţii de zi cu zi a ultimilor oameni care trăiau în zonă, înainte ca aceasta să devină Parc Naţional, iar ei să fi nevoiţi să plece. Pe de altă parte, am vrut să aduc povestea acestor familii în atenţia celor care ar fi putut să le ajute cu ceva.
Când am început, în zona respectivă, din apropierea mall-ului Sun Plaza, trăiau 7 astfel de familii, dar în decembrie 2014 rămăseseră doar două. În urma unui incendiu în care a murit o fetiţă de niciun an, Primăria sectorului 4 a ameninţat că o să ia copiii din cocioabele părinţilor. Speriaţi, mulţi dintre aceştia au decis să plece.
Fotografiile mele spun poveştile de viaţă şi de moarte ale acestor oameni, desfăşurate în acest răstimp.” (Cristian Munteanu)
Cine este Cristian Munteanu şi cum a început drumul său în fotografie?
Cristian Munteanu este. Asta ştiu. Cine este, încă descopăr. Atras încă din primele zi de şcoală de ştiinţele umaniste, am făcut o voltă destul de consistenţă, de la 8 la 21 de ani, perioadă în care am jucat fotbal, până să mă întorc la ceea ce ţine de artistic. Am început cu versuri, care mi-au fost un mijloc de expresie suficient până la un punct, după care, fără să conştientizez pe deplin, am început să caut altă formă în care să interoghez lumea şi pe mine. Cred că în anul 2000 am pus prima dată mâna pe un aparat foto, şi am tras cam trei filme, însă experienţa nu m-a încântat deloc, din diferite motive. Aşa că am abandonat. Am făcut din nou poze abia la sfârşitul lui 2009, când am făcut o excursie la Atena şi mi-am cumpărat un aparat digital (un bridge). Ajuns acasă, un prieten mi-a insuflat încrederea necesară să continui, aşa că pe la mijlocul lui 2010 mi-am cumpărat un DSLR. Iar de acolo a început totul, citind, învăţând online, ieşind pe străzi să pozez.
Care a fost momentul care te-a determinat să începi să documentezi Groapa Văcăreşti?
Totul a început cu numărul din decembrie 2012 – ianuarie 2013 al revistei Photo Magazine, în care era un articol, Delta Citadină, ilustrat cu fotografii ale lui Helmut Ignat. Pe lângă numeroasele imagini cu fauna din Groapa Văcăreşti, existau şi două cadre cu oamenii care locuiau acolo. Am căutat pe net diverse informaţii despre zonă, despre ce alţi fotografi au mai mers acolo, şi am văzut că, în ultimii 10 ani, după fotoreportaj realizat de Alfred D’Amato (Panos Pictures), în 2003, nimeni nu documentase viaţa acestor familii. Fotografii mai existau, însă sporadice şi singulare. Mi s-a părut fascinant cum luase naştere delta, în două izvoare naturale, şi cum oamenii reuşiseră să se adapteze unor condiţii extreme de precare. Aşa că, alături de Sorin Vidis, cu care am început acest proiect, am mers, prima dată în aprilie 2013, în Groapa Văcăreşti.
Care sunt provocările unui astfel de proiect social din perspectiva unui fotograf?
Pentru mine, provocările au fost şi de ordin exterior, şi de ordin interior. M-am lovit, în primul rând, de faptul că, neavând un aparat propriu care să fie potrivit pentru un asemenea gen de fotodocumentar, am fost condiţionat de împrumuturile aparatelor primite de la Sony, Nikon şi de la F64. Pe de altă parte, însă, fără ajutorul lor nu aş fi reuşit să duc la bun sfârşit proiectul. De asemenea, fiind primul meu fotodocumentar, n-am avut o idee extrem de clară de la început, totul cristalizându-se pe parcurs.
Din punct de vedere strict personal, cel mai mare pericol a fost acela de a mă ataşa de oamenii pe care-i fotografiez. Încă nu ştiu cum faci, după ce-i cunoşti, cu bune şi cu rele, să păstrezi o distanţă apreciabilă faţă de ei încât să nu fii afectat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Mi-a fost greu să impun o barieră fermă, mai ales în cazul copiilor, care sunt, majoritatea, de o jovialitate şi vivacitate extraordinare.
Un alt moment dificil a fost atunci când i-am fotografiat pe Mauta şi pe Florin în faţa rămăşiţelor barăcii în care le murise în incendiu o fetiţă numai 8 luni, Florina. Era imposibil că durerea lor să nu te afecteze.
Ce urmează?
O perioadă în care îmi voi căuta de muncă. De doi ani sunt şomer, aşa că aceasta e prioritatea mea. În cazul în care voi găsi ceva care să-mi permită timpul necesar pentru a continua să fotografiez, o voi face cu extrem de multă plăcere. Dacă însă n-o să mai am timp, o să trebuiască să găsesc pe undeva. Am deja două-trei idei de proiect, aşa că voi fotografia în continuare. Însă nu pe perioade de aproape 2 ani, ca în Văcăreşti, doar de dragul fotografiei şi al unor oameni care m-au primit în casele lor în nişte momente extrem de dificile pentru ei. Şi pe care sper că i-am ajutat, măcar că alţii au aflat de soarta lor, pentru că, în definitiv, în fotografie e vorba şi despre a fi uman şi de a sprijini.
Te aşteptăm la vernisaj si la expozitie marţi, 17 februarie, începând cu ora 19:00, la sala expoziţională a F64. Vino să asculți mai multe povești despre proiect și să-l cunoști pe Cristian!
Mai multe despre Cristian Munteanu aici.
5 comentarii
da, de mult nu am mai vazut niste fotografii asa bune. Imi place!
Multumesc!
multumesc, Ionel
Mi-am spus parerea. Nu astept confirmari – nu ma intereseaza acordul sau inacceptarea parerii mele. Clar.
adevarul din viata proprietarilor de drept nu prinde obiectivul tau..