Periferia – un mijloc de existenţă – Expozitie foto

Istoria periferiei nu este de dată recentă. Practic, odată cu fondarea Bucureştiului s-a născut şi periferia, însă sistematizarea oraşului după modelul occidental, începută la dorinţa expresă a Regelui Carol I (1866-1914), a ridicat şi problema oamenilor de la periferie pe care principesa Maria (1875-1938), şi nu numai ea, i-a remarcat prin neorânduiala lor (…) şi pitoreasca lor murdărie.

Începând cu anul 1893, primarii Bucureştiului au interzis oamenilor de la periferie să mai intre în oraş, reînnodând o tradiţie care s-a aplicat temporar în sec al XVIII-lea, în perioada domnitorului Mihail Şuţu I. Este vorba despre persoanele din afara Capitalei, care lucrau cu ziua la diverşi antreprenori şi care, din cauză că nu mai aveau cum să ajungă la domiciliu, dormeau în corturi, în bordee sau în gropile de pământ galben aflate la marginea oraşului. Un oraş ale cărui limite se aflau la Podul Grozăveşti (spre vest), Dealul Filaret (spre sud), Şoseaua Kiseleff (spre nord) şi Şoseaua Ştefan cel Mare (spre est).

În prezent, periferia se poate identifica cu uşurinţă în imediata apropiere a Şoselei de centură, însă disoluţia industrială care a avut loc în Bucureştii ultimilor 20 de ani a făcut ca oamenii de la periferie să migreze şi să se stabilească pe platformele industriale devenite ale nimănui – în fond aşa sunt mai aproape de mormanele de fier vechi care le asigură banii de pâine. Incursiunea fotografică în lumea periferiei s-a realizat pe parcursul unui an de zile în zona unei platforme industriale, observându-se în mod indirect viaţa unei comunităţi ajunse la a treia generaţie, modul în care este organizată şi care sunt problemele cotidiene cu care aceasta se confruntă.

Dacă la 1900 oamenii de la periferie trăiau în gropile de pământ de la marginea Bucureştiului, locuitorii periferiei care au făcut obiectul documentării trăiesc în două corpuri de clădire din beton, rămase de la o fostă fabrică de cuie fără uşi şi ferestre. Cum explozia de reabilitări termice din ultimii ani a dus la înlocuirea ferestrelor pe suport de lemn, o parte din deşeuri au ajuns că completeze în mod fericit găurile de la uşile şi ferestrele clădirilor periferiei. De asemenea, o mare parte din lemnul strâns de pe străzile oraşului a fost asamblat în barăci din lemn, lipite de clădirile din beton, locul ideal pentru locuit chiar şi pe timpul iernii.

Bărbaţii şi adolescenţii periferiei umblă după fier vechi sau adună pet-uri, fie de pe câmp fie din pubelele care aşteaptă, la scările blocurilor, pentru a fi golite de maşinile de salubrizare. Fierul strâns este depozitat pe o platformă betonată, iar săptămânal este cărat cu Alina, o Dacia papuc a unui întreprinzător de cartier. Pet-urile sunt cărate cu spatele, în saci din rafie, cale de 6 km, până la cel mai apropiat centru de colectare. Nici copii nu pierd timpul degeaba. Când nu aleargă cu picioarele goale după o minge se topesc pe străzile oraşului şi se întorc cu cabluri de cupru, cărându-le cu sacoşa. Cămăşile cablurilor de cupru sunt arse apoi în aceeaşi zi. Cu mici excepţii, oamenii periferiei sunt angajaţi vara cu ziua, la fermele din apropierea Bucureştiului, iar „angajatorii”, coborâţi din dubele cu care îşi cară marfa la piaţă, sunt asaltaţi de doritorii de a fi luaţi în evidenţă ca mână de lucru.

Femeile periferiei sunt cantonate la domiciliu. Au grijă de copii, spală ajutate de adolescente, iar seara gătesc. Evident că nu există nici alimentare cu gaz şi nici butelii, iar gătitul se face în oale sau în tuciuri fixate pe pirostrii. Lemnele de foc sunt cărate de la copacii toaleta şi în oraş, de cei de la ADP, fie sunt cărate cu spatele de la ghenele de gunoi ale blocurilor. Seara, după ce oamenii periferiei au terminat de mâncat, aceştia se adună în jurul focului pe care îl alimentează cu crengi uscate, urmărind cu priviri pierdute flăcările ce se ridică spre cer.

Ca şi gătitul, spălatul rufelor este o activitate zilnică, fiind rezultatul hainelor murdărite de bărbaţii ce caută fier vechi sau pet-uri. Cum nu există apă curentă, aceasta este cărată în flacoane de cinci litri de la o distanţă de câteva străzi, în braţe de adolescenţi, cu cărucioare improvizate de bărbaţi sau cu albii transformate în sănii de către femei. Vara este ceva mai bine: flacoanele cu apă se încălzesc după ce sunt lăsate cu orele pe platforma betonată.

Periferia are în dotare şi o fauna colorată şi vocală: câinii, aciuaţi de nicăieri, aşteaptă ca resturile menajere să fie aruncate la 100 de m de locuinţe, în saci din plastic. În cazul în care nu există mâncare de aruncat, câinii încep să urle, iar singura modalitate de a scăpa de enervantul sunet este de a se arunca cu pietre după ei.

Există un singur wc, identic cu cele ale ţăranilor de la 1900, însă dincolo de toate lipsurile, oamenii periferiei au energie electrică, televiziune prin satelit şi telefoane mobile, probabil singurele elemente care îi diferenţiază cu un plus de civilizaţie faţă de locuitorii periferiei bucureştene de la începutul secolului XX.

Vernisajul expoziţiei va avea loc pe data 15 aprilie, orele 18.30 in spatiul dedicat din interiorul magazinului F64, situat pe Bd. Unirii nr. 45. Fotografiile vor putea fi admirate pana la data de 28 aprilie.

de dr. Catalin Fudulu – AFIAP

Va aşteptăm!