Romani Frumosi – Coco Popescu – Making Of

Un material de Matei Buta

E deja ora zece dimineata. De aproape trei ore stau si sudez tigari in fata casei lui Andrei. Trebuia sa plecam la sapte jumate… Nu dau de el .

Cand iese, mai ca imi vine sa-i sar la gat. A avut o noapte grea si…  nu s-a putut trezi. Grozav! La 11:30 ne intalnim la Busteni cu Coco si tatal ei, Ovidiu.

Pe drumul catre munte, toate regulile de circulatie au intrat usor in ceata. Am reusit cum-necum, sa ajungem pe la 12 fara un sfert. Tot atunci parca si Ovidiu.

In fata telecabinei am facut ultimile modificari in bagaj. Coco imi da doua perechi de coltari, eu – doua rochii. Un schimb , in mintea mea. Ovidiu imi ia bagajul si cu un optimism de invidiat ne indreptam spre telecabina.

Dupa o lunga asteptare, ajungem la Babele. Privelistea e absolut superba. Cerul e senin si clar iar gerul patrunzator.

In rucsacul Tamrac Expedition am inghesuit sistemul Quadra cu doua capete, trei lentile, carduri … TOT. Mai putin aparatul. Oricum le aranjam, nu iesea la socoteala. Asa ca… am mai luat o geanta Kata mica in care intra doar aparatul cu cel mai mare obiectiv.

Cu rucsacul in spate, geanta cu aparatul peste un umar, geanta cu stative pe altul si inarmat cu voie buna am pornit la drum.

Andrei are si el un rucsac mic in spate, in care-si tine trusa video iar pe umar, bijuteria de iluminat.

Gata, acum suntem buni de drum. Coco si Ovidiu isi iau si ei rucsacii in spate, si ii dam drumul. Inceputul a fost lin. Drumul e usor. De fapt, am mai parcurs drumul asta de multe ori… vara. Iarna, din cauza pericolului de avalansa, nu se poate ocoli creasta – asa ca trebuie sa mergem peste. Daca tot fac prostia asta – cu cine daca nu cu unii dintre cei mai buni alpinisti din lume? Coco este prima femeie din lume care a atins cele mai inalte sapte varfuri vulcanice de pe cele sapte continente. E din Rasnov si la momentul expeditiei are 16 ani.

La bifurcatia cu drumul catre Costila am ajuns repede. Coco era insa de nevazut. Intrase deja in ritmul ei si se distantase de mult. De aici pentru noi se ingrosa gluma. Zapada se transforma in gheata asa ca a trebuit sa scoatem coltarii. Nu am mai avut experienta asta pana acum. Singura mea mare frica era sa nu calc stramb. Sa-mi strapung gamba cu o lama de 5 cm si sa nu mai pot inainta.

Pas cu pas am mers inainte. Greutatea asimetrica de pe umeri deja imi taia in carne. Fluxul de sange era ingreunat iar capul imi bubuia incontrolabil. Totul a ajuns de la foarte bine la foarte rau in cateva ore. Cu cat ne apropiam mai mult de varf, cu atat ni se parea mai greu. Zapada era adanca iar in anumite zone ne afundam pana la brau la fiecare pas. Andrei si cu mine eram la capatul puterilor. Soarele disparuse, totul era acoperit in ceata, eram transpirati dar inghetam… umerii si spatele erau distrusi.

Cand eram pe pasul de a ne da batuti, cabana a iesit din ceata. Era in fata noastra la doar 200m. Cu totii – chiar si Ovidiu – am rasuflat usurati. Urcatul pe vf. Omu cu studioul in spate a fost pentru mine probabil la fel cum a fost cucerirea titlului de catre Coco.

Ea ajunsese deja de mai bine de o ora. Ne astepta cu ceai cald. Dupa cinci ore de chin, a fost o binecuvantare!

Seara am stat sa ne dezmortim. Unii cu ceai, altii cu apa de 50 de grade. Timpul a zburat si in scurt timp ne-am adunat cu totii pentru un somn bine meritat.

Nu a durat mult. Dimineata pe la 5 m-am trezit sa print rasaritul. Il vad in fiecare an de la Cabana Postavaru. Rasaritul la Vf Omu e special. Aici soarele da prima data cu ochii de pamant. O lumina rosie cuprinde tot varful. Cel putin asa vedeam de la Postavaru. Cand am iesit – ceata cat vezi cu ochii. A trebuit sa caut si varful. Nu m-am dat batut. Am sunat alarma – toata lumea s-a trezit. Ceai, mancare si repede afara. Cat timp am mancat noi, ceata s-a si ridicat un pic, parca asa de dragul efortului nostru.

In minte aveam un singur cadru pregatit. Eram convins ca o sa gasesc si altceva interesant acolo. Am inceput cu ideea principala, care este si cea finala in proiect.

Dupa ce am asezat urma metamorfozei de la varf spre camera a venit si Coco. Isi alesese una din rochii si pasea aproape zburand pe zapada. O imagine unica. Pasind asa pe zapada, semana mai mult cu craiasa zapezii decat cu o tanara domnisoara. Sedinta a decurs repede. Atat Coco cat si echipamentul simteau efectul frigului. Din cinci in cinci minute intram la caldura cu Coco pentru un ceai. Aparatura insa ramanea afara. Nu vroiam sa risc condens inutil. Desi pe instructiunile aparatului cat si ale sistemului de blituri scrie foarte clar ca nu sunt concepute pentru temperaturi de -15 C., amandoua au functionat perfect. Bateriile s-au consumat mai mult, dar nimic nu a cedat – desi cablurile erau inghetate de viscol.

Acum am fost fericit ca nu am ascultat sfatul multora ce imi spuneau sa nu ma chinui cu ceva asa greu, ci sa iau cateva SB-uri, ca fac acelasi lucru. Cand urcam, aproape ca le-am dat dreptate. Dar acum, fata in fata cu reactiunea…

Lumina la 2500m inconjurat de zapada, e atat de puternica incat a fost nevoie de toata puterea generatorului pentru a tine pasul. Pe frigul acela, nici un SB nu facea fata. Bateriile mureau de mult, timpii de incarcare erau astronomici, si probabil ca ar fi trebuit sa montez 6-8 pentru a obtine 400Ws.

Am schimbat cateva cadre in 45 de minute dupa care am trecul inapoi la echipamentul de munte. Se apropria deja de ora 10. Trebuia sa o luam inapoi la vale, daca nu vroiam sa coboram tot muntele pe jos.

Ajuns inapoi in masina nu-mi incapeam in mine de fericire. Indiferent de cum aveau sa iasa pozele, nu-mi venea sa cred ca am reusit sa o scot la capat. Andrei a dormit tot drumul spre casa. Eu am functionat pana cand am parcat in fata casei. Apoi am adormit in masina pret de doua ore.

Multumesc Clubului Montan Altitudine cat si lui Coco si lui Ovidiu.

Iti multumesc Andrei pentru ca ai facut parte din aventura si ca ai documentat aceasta mica expeditie.