Festivalul Spotlight din spatele obiectivului foto

„Doamne, câți oameni! Wow, uite și încolo, toată Calea Victoriei e plină.”
„Da, au venit oamenii la festivalul ăsta ca muștele la bec :)”
„Tati, vreau și eu poza 3D!”
„Vrei tu să stăm la coadă? Hai, că e coada prea mare… ”
„Da, vreau!”
„Bine… hai să vedem.”
„Hai mai încolo, am auzit că e o proiecție foarte faină pe Cercul Militar.”
„Da, uite și luminile astea de pe Muzeul de Istorie ce mișto sunt. Hai să-mi faci poză!”
„Hai, du-te și așază-te acolo. Mai în dreapta. Da, stai așa, să treacă oamenii. ”
„M-ai prins? M-ai prins cu lumina albastră? M-ai prins? ”
„Da, da, te-am prins cu toate luminile!”
Acestea sunt doar câteva dintre vorbele auzite cât am stat pe stradă la Spotlight, cu aparatul de gât să prind zâmbete, îndrăgostiți care se pozează ca îngeri, lângă gigantul gonflabil sau pur și simplu pe strada luminată, familii care și-au găsit o escapadă din rutina de week-end în parc, la festivalul luminii.
Lăsând deoparte fuga mea de la o instalație la alta, printre oamenii care se plimbau agale pe Calea Victoriei, și setea mea de fotografii cu situații inedite, cu unghiuri cât mai interesante ale clădirilor luminate arhitectural și ale instalațiilor surprinse într-o lumină cât mai bună, Spotlight a fost un festival pe placul meu, cu potențial foarte bun pentru fotografii și cu energie pozitivă resimțită în toate cele patru zile.

Cel mai tare lucru pe care l-am observat în tot acest timp a fost nivelul de curiozitate pe care îl au oamenii, timiditatea adulților cu care se apropiau de o instalație să-i înțeleagă rostul, pe de-o parte, și dezinvoltura cu care copiii îmbrățișau procesul descoperirii mecanismelor care animau instalațiile, sau chiar îmbrățișarea, la propriu, de exemplu, a gigantului gonflabil, pe de altă parte. Pe sistemul “Free hugs”, gigantul gonflabil cred că, după acest festival, deține recordul pentru cea mai îmbrățișată instalație din București, cel puțin :).
Un alt detaliu, din seria “observate la Spotlight”, ar fi faptul că oamenilor le place să vadă realitatea distorsionată, într-un mod plăcut, desigur, cum s-a întâmplat în cazul clădirii Cercului Militar, unde proiecția a fost pe măsura numărului de oameni prezenți acolo. Țineau chiar și 5-10 minute telefonul ridicat deasupra capului, să surprindă jocul de lumini proiectat pe clădire. Aici mă declar vinovat și eu. Trebuie să recunosc că, pe lângă o serie de fotografii cu “decorul”, publicul și atmosfera, deopotrivă, am filmat și eu puțin, să împart cu cineva drag momentul ăla :).
În încercarea de a nu mă lungi cu textul, vreau doar să vă spun că am obținut ce mi-am propus la acest festival, în aceste patru zile. Am văzut multe zâmbete, am surprins multe situații care mi-au adus și mie zâmbetul pe figură si, foarte important, am simțit pulsul unei părți consistente a Bucureștiului atunci când e la plimbare și se relaxează. Să tot simți pulsul ăsta!
Că tot s-a terminat un festival al luminii și pentru că așa mai urez eu uneori oamenilor, vă doresc și vouă să aveți spor și soare!
Așa că, fără alte cuvinte, rămâneți cu mărturisirea mea cea mai sinceră, fotografiile.

Echipament utilizat: Nikon DF, Nikkor 50mm f/1.8, Sigma 12-24mm f/4.5-5.6 II pentru Nikon.
Un articol și fotografii de Andrei Gîndac.