Fuji XE-2 în Berlin : "Look How Beautiful"

 
Cred că ar trebui să spun de la început că acesta nu este un review tipic, ci mai degrabă un cumul de impresii bazate pe experienţa mea cu Fuji XE-2, în 7 zile de fotografie de stradă.  Înainte să ajung în Berlin mă gandeam că am în faţa mea o panză albă şi chestia asta mă speria într-un fel. Imaginea Berlinului era ilustrată generic în mintea mea de cadrele acelea din “Germany year 0” şi de documentarele alb-negru filmate până în căderea zidului. Nu am pornit din start cu un set de prejudecăţi, ştiam doar că urma să mă aflu într-un oraş care a trecut prin mai multe transformări istorice majore.

Oricum, pentru prima oară nu am avut niciun un plan înainte de a pleca şi chiar dacă aş fi avut un plan, înainte să incep ceva nou, tot intru ca de fiecare dată într-o stare de anxietate, şi scap de chestia asta pe stradă-atunci devin senzorial, văd ceva interesant, fie ca intru într-o situaţie nouă ori o privesc de la distanţa. Imi place să privesc oameni. Obişnuiam asta şi când eram mic. Acum imi place la fel de mult. Vreau să fotografiez lucrurile aşa cum sunt, fără să judec.

Acum pentru că mă aflam pentru prima oară în Berlin, vroiam să mă contrazic, să mă simt mai liber. Adică, vroiam să procedez tocmai invers, să pozez fără să îmi pese de anumite repere pe care mi le-am stabilit în timp.
Cu doua zile înainte de a pleca am primit în teste Fuji XE-2 de la F64. De data asta am avut cel mai uşor echipament, digitalul şi un rangefinder analog.

Fuji XE-2 îmi amintea într-un fel de o vreme când îmi plăcea mult să pozez numai cu rangefindere point&shoot. Eu am inceput să fiu interest de fotografie prin 2008 şi cam pe atunci vazusem o serie de imagini făcută de fotograful Erich Hartmann într-o drumeţie prin Europa pe la sfârşitul anilor ’70. Ideea lui era să călătoarească cu trenul, şi, în loc de un echipament greoi cu mai multe obiective să aleagă doar o singură cameră, un rangefinder cu un obiectiv fix. Imaginile pe care le-a făcut în
acea călătorie mi s-au părut fenomenale cu ani în urmă aşa cum îmi par şi acum. În mod sigur au avut o influență mare asupra mea. Ştiu că la scurt timp pe atunci, mi-am căutat o cameră identică, şi apoi alte modele pentru că lucrul cu o astfel de cameră este mai puţin metodic şi mai mult instinctiv.

Pe lângă Fuji XE-2, am avut la mine obiectivul din kit, Fujifilm XF 18-55mm f/2.8-4 R LM OIS Zoom Lens, în privinţa căruia eram sceptic la început, eu deobicei prefer focalele fixe, însa l-am luat cu mine mai mult pentru că era destul de mic şi uşor, şi pentru că îmi lipsea focala de 35mm. Într-un final, spre deosebire de acesta, nu îmi amintesc din obiectivele de kit standard pe care le-am folosit să-mi placă vreunul. Obiectivul de bază a fost un Fujifilm 35mm f/1.4 XF R, echiv. 53mm în format 35mm.

Pus lângă rangefinderul lui Hartmann de care ziceam mai sus, tot un brand japonez, Fuji XE-2 este similar dintr-un singur punct de vedere, cel puţin asa văd eu lucrurile: îţi dă exact senzaţia aia mişto pe care o ai când pozezi cu un point&shoot.
Fuji XE-2 pare de jucarie, cu un body prea uşor, deşi metalic, fiind chiar un pic mai discret în dimensiuni decât o Leica M analog. A fost nevoie de un reset la setările din fabrică ca meniul să devină ceva mai intuitiv şi oricum te prinzi rapid despre ce e vorba. Per total, trecerea de la un 5D Mk II la un Fuji XE2 nu este tocmai una firească, cu mici excepţii totul este diferit.

Ce mi s-a părut grozav ca primă impresie, este calitatea imaginii scoasă de cei de la Fujifilm cu senzorul de pe acest model, şi spun asta fară să mă fi uitat pe teste comparative, pe cifre, ci direct pe imagine, pe rezultat.
Acelaşi lucru îl susţin şi vizavi de optică şi calitatea construcţiei obiectivelor testate de mine. Pentru mine poate cel mai tare lucru la obiectivul de 35mm f 1.4, pe lângă estetica imaginii, este distanța mică de la care poţi focusa fără să-l schimbi practic cu un alt obiectiv-doar 28cm, adică o distanţă ideală pentru scos anumite detalii importante în evidenţă.  

Continuând cu părţile pro aş zice dimensiunea şi greutatea body-ului. Pentru că este mic, de cele mai multe ori nu eşti observat pe stradă. Apoi la capitolul greutate Fuji XE-2 este exact genul acela de cameră pe care o poţi lua cu tine în fiecare zi.

Comparativ cu DSLR-ul pe care îl folosesc, granulaţia este vizibil mai fină la valori ISO mari. Deobicei nu pierd timp cu postprocesare pe imagine, în schimb, întotdeauna am aparatul setat pe formatul raw şi îmi place să folosesc iso-uri mari.
În primele zile principala grijă au fost bateriile, se consumau mult prea repede deşi setasem aparatul pe modul economic cu vedere doar prin EVF.  Asta nu înseamnă că fac multe poze zilnic. Comparativ cu un DSLR care consumă puţină energie în standby, e bine să deschizi aparatul numai la nevoie.

Pe partea cu aspecte contra au fost momentele de “black-screen”, unele chestiuni legate de focalizare şi faptul că nu este weatherproof. “Black screen-ul” este în principiu rezolvabil, ori laşi în permanenţă EVF-ul pornit, dar asta înseamnă un consum rapid de baterie, ori te obişnuieşti cu distanţa de la care trebuie să priveşti prin el-nu trebuie să te îndepărtezi prea mult ca să se închidă şi să vezi la propriu negru exact atunci când vrei să declanşezi.

Când mă refer la focalizare, nu mă gandesc la focus rapid, ci la precizie. Au fost vreo două situaţii când deşi focalizam pe planul 1 unde se află un personaj static, focusul îmi trecea automat pe planul 2. Într-o situaţie de genul ăsta nu te poţi bloca pentru că pierzi momentul şi atunci schimbi pe focus manual unde funcţia “focus peak” te ajută destul de mult.

Focalizarea în contre-jour mi s-a părut într-o situaţie imposibilă, dar nu generalizez; nu vedeam mai nimic prin EVF, lumina soarelui era prea puternică şi am schimbat rapid vederea pe display-ul de pe spatele camerei. Scena era oricum destul de complexă, cu mulţi oameni în mişcare, pe planuri diferite, genul de situaţie pe care o rezolvi mai degrabă cu focalizare manuală.

În câteva cuvinte, cred că este important ca o cameră să nu iţi distragă atenţia, să nu te incomodeze atunci când lucrezi, camera este o unealtă în ajutorul tău, nu o piedică, asta contează cel mai mult. În cele din urmă, Fuji XE2 tinde către performanţa asta în mare parte, e nevoie şi de un timp de acomodare pentru utilizator însă lasă spaţiu pentru îmbunătăţiri, mi-am dat seama mai bine de treaba asta înspre final, şi mai ales la ceva timp după testul acesta când am revenit pe un sistem DSLR.

Un material și fotografii de Andrei Becheru.
]