Interviu cu Răzvan Brăduț, pasionat de fotografia nud

­­­

Știm că Răzvan Brăduț este pasionat de fotografia nud, dar mai multe aflăm chiar de la el, în acest interviu.

“Cine sunt? Grea întrebare pentru un simplu om care încă nu a aflat destule despre el încat să spună că se cunoaste. Am doar câteodată impresia că am strâns destulă informație despre mine. Autocunoașterea este un traseu sinuos și destul de dificil. Durează o viață întreagă fără să-și afle finalitatea. Din acest motiv, refuz să mă încadrez într-un simplu paragraf, pe motiv că ne redefinim în fiecare zi. Cel ce sunt acum este doar suma gândurilor, dorințelor și experiențelor omului ce eram anul trecut, cu pasiuni arzătoare și demoni ce mușcau adânc. Dar asta nu dezvăluie nici 0,2% din vârful iceberg-ului ființei mele, ci este doar o definiție după care aș putea fi încadrat mai ușor într-un sertar din imensul “dulap” al umanității.”

De obicei avem o introducere, introducem cititorul în lumea subiectului sau intervievatului înainte să intrăm în articolul propriu zis. Totuși, Răzvan ne-a scutit de asta, de data aceasta, dar deoarece vrem în continuare să-l cunoaștem, pornim cu întrebările.

Te mai pasionează alte stiluri de fotografie sau alte forme de artă, în afară de fotografia nud?

Bunicul meu, pe care mi-l amintesc destul de vag, își construise propriul cuptor în care fixa, folosindu-se de o tehnică știută doar de el, fotografii în ceramică, în sepia sau nuante de gri și negru, spre a fi folosite ulterior pe mormintele celor ce și-au încheiat misiunea aici.

Din spusele familiei, avea absolut tot ceea ce îi trebuia unui astfel de om, multe dintre ele făcute de mâna lui, inclusiv o balanță micrometrică, de care se folosea sa cântărească substanțele necesare. Stră-unchiul meu avea ca hobby fotografia pe film, weekend de weekend închizându-se în baie pentru câteva ore ca să poată developa asiduu. De la el am moștenit o mare parte din aparatură și ustensilele ce acum îmi “mobilează” și înnobilează camera mai sus menționată.

Visul meu de copil îndrăgostit de soldăței de plumb și nu numai, a fost să devin lunetist-parașutist, un vis pe care l-am dat uitării până mai târziu în viață. Când eram la liceu, tatăl meu a dat curs dorinței mele adolescentine de a fi în pas cu moda tehnologică, în vremea când abia apăreau primele telefoane cu ecran color și cameră foto atașată. Așa am ajuns să dețin prima mea cameră foto, sub forma unui Samsung E700. Este o experiență fantastică să poți primi puterea de a opri timpul în loc acolo și atunci unde te afli, iar apoi să revizitezi momentul ori de câte ori ai nevoie, printr-un simplu click. Pe masură ce am crescut, am trecut prin tot felul de aparate, dar prima iubire nu se uită niciodată.

În ultima perioadă am cochetat și cu pictura, alegând să petrec o bună bucată din timpul meu cu oameni care au legatură cu ea, să învat să “vad” mai bine trecerea de la o nunață la alta a culorilor, îmbinarea lor, să înteleg mai bine echilibrul compozitional și să mă îmbogățesc cu orice pot “fura” și folosi cu succes în editare.

Înainte de pictură am desenat puțin în cărbune să-mi antrenez creierul să perceapă lumina, umbra și penumbra. Însă fotografia pe film m-a învățat să văd și să vizualizez cel mai bine, prin trial & error, iar pentru asta țin să le mulțumesc mentorilor mei în ale filmului. Zilnic fac ceva ce ține de “pictura cu lumină”, orice ajută.

Ce este cel mai dificil atunci când fotografiezi oameni goi?

Partea mai complicată este să faci omul să uite de aparat, în cazul în care nu este un model profesionist sau actor. Trebuie să îl conduci în starea de visare cu ochii deschiși și să-l faci să rămână acolo. Treaba mea pare extrem de simplă, văzută din afară, e nevoie să-mi aleg punctul de stație și momentul declanșării, să stăpânesc tehnica aparatului și eventual schema de lumini, în cazul în care nu mă folosesc de cea naturală.

Dificil nimic nu cred că e. Uitându-mă în urmă, totul pare ușor, inclusiv cotiturile unde am stagnat mai mult sau mai puțin. De obicei, din prima sedință nu iese totul cum îmi doresc, dar am învățat să trăiesc momentul și să mă mulțumesc cu o stare de prezență continuă, a observatorului tăcut din sinea mea. Actul creației cere o anumită stare de spirit, iar ea va fi întotdeauna acolo unde mă aflu și va bate orice plan mi-am facut de acasă.

Totuși, secretul este dincolo de aparente, întotdeauna. Trebuie găsit frumosul din fiecare individ și expus asa cum îl vezi tu. Iubirea de sine nu este narcisim, mi-a spus-o cândva un călugar, ci o stare de normalitate, tu făcând parte din creație, celulele tale răspund la chemarea gândului tău și se aliniază, iar corpul tău este singura mașină pe care o vei deține în viața asta, așa că merită tot ce-i mai bun. Mi-ar fi greu, cred, să fotografiez un om ce nu se iubește, pentru că ura sa față de propria persoană îmi pare că iese prin toți porii. Dar sunt sigur că aș putea alina suferința asta, prin câteva vorbe și/sau cadre demne.

Ce mesaj transmiți și ce dezvălui despre tine prin fotografie?

O inimă bună aduce pacea peste tot pe unde ajunge posesorul ei. Ca artist, mă hrănesc cu bucuria din ochii omului atunci când îi împlinesc o dorință, fie ea conștientă sau nu. Cred că noi toți ne dorim să fim expuși și văzuți în cea mai bună lumină sau formă a noastră și tânjim după recunoaștere și feedback din partea celorlalți. Totodată, pe masură ce m-am specializat, mi-am dat seama că arta este extrem de subiectivă, frumusețea este într-adevăr în ochiul privitorului, iar ea va ține strict de suma experiențelor sale anterioare și cunostințelor dobândite, un cadru frumos fără o poveste în spate te poate lăsa rece, iar fotografia perfectă nu există, așa că nu mai alerg după ea.

Am oprit grijile, televizorul, gândul rău pe cât posibil, încerc să mă înving în războiul interior cu mine însumi, cu fricile și prejudecățile mele și să rămân stâncă atunci când părerile celorlalți, avizate sau nu, încearcă să mă atingă. Prefer să creez decât să-mi bat capul cu “eu as fi vazut-o asa”.

Am ieșit din timp când am înțeles că este doar al corpului, dar moartea celorlalți îmi reamintește de faptul că este singurul lucru sigur despre viață. Asta mă face să mă bucur de tot ceea ce vine spre mine și să continui să creez. Vreau să ajung la finele vieții și să pot spune “Wow, what a ride!“. Mesajul meu e simplu, vă iubesc în toate formele voastre și vreau să împart asta cu voi.

De ce crezi că oamenii se tem, le este rușine să se expună în acest fel și de ce consideri că în 2017 mai există stigma de nud = pornografie?

Cred că fiecare își știe raspunsul. Aș prefera să nu-mi exprim opinia legată de un subiect personal ce nu ține de mine. Pot arunca în stânga și în dreapta cu ideea mea de vină, ba că e societatea, educația primită acasă și în școli, cu frica de ceea ce vor spune ceilalți, biserica, istoria hainelor închise la culoare și eventual până-n gât din întreaga europă cu tentativa lor de unformizare sau să spun multe cuvinte legate despre asta, ca un politician veritabil, dar fără să rezolv nimic. Nu sunt profesor, nu vreau să educ masele și nici nu mă interesează dacă cineva crede că nudul din artă poate fi ștampilat ca pornografie, indifierent de epoca din care provine. Poate părea infatuare, dar sistemul de credințe al fiecăruia este diferit, personal și în straturi impuse de către un altul care a crezut că e mai bine așa. Cine sunt eu să cred că pot schimba pe cineva, când abia m-am putut schimba pe mine?

Există un ideal pe care vrei să-l atingi în calitate de fotograf sau doar te lași purtat de pasiune?

Da, există. E acolo și-l țin în vizor, lucrez pentru el zi de zi, strâng experiențe și mă bucur de călătorie. Mi-a zis cineva zilele trecute că iadul pentru el ar fi să ajungă până la sfârșitul vieții, iar în ultima sa zi pe Pământ să se întâlnească pe sine, în cea mai bună versiune, versiunea care nu a reușit să devină. Așa că m-am hotarât, vreau tot! Cum a spus-o și Freddie Mercury. Rămâne de văzut ce și cât primesc, te anunț în ultima zi dacă sunt mulțumit sau nu.

Povestește-mi despre proiectele pe care le-ai avut și despre cele pe care plănuiești să le faci în viitorul apropiat.

Nu vreau să las nimic scris. Dacă între timp mă răzgândesc? Creez destul de haotic, iar toate proiectele născute în mine și neaduse la realitate sunt acolo, în subconștient. Uneori le visez, alteori le vizualizez din starea de trezire.

Majoritatea proiectelor le fac singur, doar subiectul este cu mine. Încerc, pe cât posibil, să aflu detalii legate de ce îl definește ca om, ce afinități are și să fiu eu însumi maleabil. Pentru asta este nevoie de comunicare.  Am zile și zile, iar deseori contează și cu ce chef mă trezesc dimineața, dar aștept cu nerăbdare să ies din confortul studioului sau încăperilor ce mă îndeamnă la letargie.

Sigur ai avut tot felul de experiențe interesante făcând fotografii, care este cea care te-a marcat cel mai tare?

Am zambit. Nu uiți niciodată cadrul pe care l-ai văzut dar l-ai ratat din diferite considerente. Rămâne cu tine ca o nălucă nehrănită și veșnic însetată, ca impresia unei amprente sângerii și difuze lăsată pe o coală de hârtie, aflată între două geamuri. Primele mele două role de film pe 35mm, făcute în decurs de trei luni cu diferite persoane, n-au ieșit. Trăgeam strict digital pe atunci și începusem să cochetez cu filmul, ca extra-pasiune. Nu-ți pot reda în cuvinte durerea pe care am resimțit-o după acea așteptare. Mă aflam deasupra chiuvetei, filmele erau developate corect (asta am aflat-o mai târziu, mergând cu ele la profesorul meu de artă fotografică), dar complet transparente. Nu încărcasem cum trebuie filmele în aparat, drept urmare am tras același cadru în gol, fară ca filmele să avanseze. Atunci a fost cea mai neagră noapte ce mi-a fost dată s-o traiesc, ca “fotograf”.

Dacă ai putea să faci abstracție de absolut orice, unde ai pleca în momentul de față să faci fotografii, cu cine și de ce?

În sfârșit, o întrebare care mă îndeamnă la un proces imaginativ puternic. Aș pleca pe o planetă îndepartată, să cunosc și să fotografiez locuitorii ei. Aș lua cu mine și o suită întreagă de cântăreți, sportivi de înaltă performanță, ca reprezentanți ai speciei noastre și câteva din exemplarele cele mai răsărite din regnul animal, de la cai până la delfini, ca într-o mică arcă. Muzica este arta care atinge sufletul, orice formă ar ocupa el, doar atmosfera de acolo trebuie să fie prielnică pentru folosirea corzilor vocale.

Aici îl poți găsi pe Răzvan.

Vezi interviul complet pe site-ul lui Răzvan.