John Bulmer: Culoarea ca punct cardinal

Seria de articole despre fotografii emblematice continuă cu un nou material realizat de Cristian Munteanu, de această dată despre un fotograf contemporan britanic. John Bulmer, fotograf și director de film,  are 79 de ani și s-a retras în prezent în locurile natale din Herefordshire. Povestea fotografiilor sale și cum o exmatriculare de la o celebră universitate poate duce la descoperirea adevăratei vocații, o regăsiți mai jos:

Fotografia nu a fost cea mai bună prietenă a acestui fotograf englez, cel puţin în primii ani de activitate. John Bulmer a fost exmatriculat de la prestigioasa universitate Cambridge, unde studia ingineria, pentru un articol publicat în revista Life, despre viaţa de noapte a studenţilor care escaladau zidurile universităţii şi fugeau în oraş. Ceea ce a început în tonuri de negru avea să se transforme în fâşii de culoare care vor lumina lumea fotografică din Anglia.

„Nu eram interesat de arta fotografică, ci doar de fotografie ca mediu de expresie jurnalistică. Ultimul lucru pe care-l doream era să-mi văd imaginile pe pereţii galeriilor, voiam să le văd în reviste”.

Îmi plac oamenii care pot şi vor să se decojească cu atât de multă seninătate şi sinceritate în faţa celorlalţi. John Bulmer ne spune direct cine este, şi rămâne la latitudinea noastră să-l descoperim sau să-i întoarcem spatele. Nu-l interesează, el rămâne cine este şi fără participarea noastră. Așa că, dacă e să ne întoarcem la cronologie, e nepotul fondatorului fabricii de cidru „Bulmer”. Apoi, când a mai crescut, admirator al lui Cartier-Bresson şi constructor al propriului aparat de mărit. Intrat la Cambridge, pentru a studia ingineria, interesul său pentru fotografie creşte. Publică în Varsity, Daily Express, Queen, şi într-o revistă pe care o co-fondeaza, Image. Un prim pas serios în industria fotojurnalismului îl face atunci când publică în Life un reportaj creat în jurul vieţii de noapte a studenţilor care escaladau zidurile universităţii şi fugeau în oraş pentru a petrece.

„Când mi-am văzut fotografiile în Life am devenit un fotojurnalist serios, în ochii mei”.

Însă, din cauza acestuia, este exmatriculat de la Cambridge, cu doar şase săptămâni înainte de examenele finale. Subiectul delicat îi deranjase pe scorţoşii profesori. Din fericire, această decizie îl aruncă definitiv în braţele fotografiei. Vreme de cinci ani a fost unul dintre membri unui grup numit „Young Meteors”, alături de Sir Don McCullin sau David Bailey. Bulmer încearcă să-şi găsească de lucru, acum că nu-şi mai putea termina studii pentru a-şi lua diploma de inginer. Stă trei zile pe capul celor de la Daily Express pentru a căpăta o slujbă, iar editorii se înduplecă şi îi oferă un post temporar. Avea să stea doi ani în acea redacţie, fotografiind în peste 100 de ţări, printre care şi România (1968).

La 22 de ani, în anul 1960, vine şi prima sa ieşire pe teren. Vreme de trei zile trebuia să fotografieze oraşul Nelson, care era în pragul colapsului, pentru a putea fi comparat cu explozia de bunăstare care se petrecea în Watford. John Bulmer deja avea un început de stil, care avea să se stratifice şi solidifice după această primă experienţă. Folosea un obiectiv ultra-wide pentru portretele localnicilor, cadre în care includea şi elemente de arhitectură sau peisaje urbane, şi un alt obiectiv fix cu diafragmă cât mai deschisă, cu care putea izola un chip pe străzile aglomerate.

„Fotografia e o formă de abstractizare. Reduci totul la ceva care să fie destul de simplu pentru a obține o reacţie emoţională. Şi atunci când adaugi culoare, creezi o nouă dimensiune care poate distrage. Aşa că trebuie să fii şi mai atent la subiect şi la compoziţie pentru că imaginea să nu devină confuză”.

Pe lângă Cartier-Bresson, Bulmer îl mai aprecia foarte mult şi pe Eugene Smith. De asemenea, îl mai interesau Bill Brandt, Larry Burrows, William Klein şi Mark Kauffman, toţi lucrând în alb-negru. Însă în 1962 primeşte o ofertă de lucru de la Sunday Times, Colour Section, pentru a face câteva fotografii, desigur, color. În acele vremuri trebuie menţionat că fotojurnalistii priveau de sus acest mediu de expresie, filmul color, pentru că îl considerau comercial, chiar puţin frivol. Pe lângă această accepţiune a unora, developarea filmului color dura mai mult şi nici nu avea latitudinea de expunere a celui alb-negru. Bulmer însă acceptă provocarea, se descurcă onorabil, iar trei ani mai târziu are ideea de a folosi mediul color la cel mai bun proiect al său, acela de a fotografia nordul Angliei pentru Sunday Times. Cu mult înaintea lui William Eggleston sau Martin Parr, Bulmer alege, curajos, culoarea în fotojurnalism. Mai mult, alege să fotografieze cât mai mult iarna şi în lunile ploioase. „A fost superb, o cu totul altă ţară. Ştiam că nordul are o personalitate puternică, ce se va vedea în fotografiile mele, însă înainte de a ajunge acolo am reuşit să las deoparte orice ideea preconcepută.”

În 1970, priorităţile celor de la Sunday Times se schimbă, iar noul editor îi explică pe scurt despre ce e nevoie în revista care se reinventa. „Crime, modă şi viaţa celor din clasa de mijloc”. Bulmer nu acceptă şi pleacă în anul 1973, după publicarea unui fotoreportaj despre Coreea de Nord. Ultima sa poveste despre nordul Angliei o realizează în 1976, pentru ediţia britanică a revistei Geo. Nu se opreşte la fotografie, şi îşi face debutul în în lumea filmelor documentare într-un mod abrupt. Aplică pentru o viză de Burmă, o primeşte, dar Sunday Times nu este interesată de acest subiect, aşa că le scrie celor de la BBC. „N-am filmat niciodată un documentar, dar am viză pentru Burmă. Îmi daţi bani ca să-l fac?”. Răspunsul celor de la BBC e afirmativ. Apoi filmează şi pentru Discovery Channel un documentar despre un trib african.

M-am uitat vreme de două săptămâni peste imaginile lui John Blumer, încercând să-mi dau seama exact de ce-mi plac, de ce mă atrag, de ce revin. Şi-mi părea că toate sunt la locul lor, cromatică bine echilibrată, compoziţie, subiect, lumină difuză care dă cadrelor senzaţia de pastel, moment ales pentru a declanşa. Bun, am mai văzut cadre cu aceste caracteristici. Şi? Mi s-au dezvăluit abia atunci când am încetat să mă întreb. Blumer, exmatriculatul din Cambridge, toarnă cutii întregi de sinceritate în imaginile sale. Surprinde întreaga gamă cromatică a stărilor umane, de la râs la singurătate, de la împreună la amar. Băiatul îmbrățisând cadrul bicicletei fără șa pare un Atlas care îşi ia lumea de pe umeri şi şi-o pune sub cap, că să tragă un pui de somn. Sunt atâtea sute de ani de existenţă umană într-o singur copil, într-o postură, într-o stradă orfană, încât e imposibil să nu simţi şi să gândeşti în faţa imaginii. Şi, cred, asta e pecetea unui fotojurnalist bun. „Nu-mi place genul de fotografie care poate fi privit fără tulburare”, spune John Blumer. Și existența, care trece neobservată în 95% din cazuri, a două cadre cu aceeași fetiță și mama ei care întinde rufe, din două unghiuri diferite, tulbură.

Un articol de Cristian Munteanu. Îl găsești și aici.

S-ar putea să îți mai placă și:

• René Maltête sau fotografia în versuri
• Fan Ho – scrisori de dragoste din Hong Kong
• John Florea, între Marilyn și război