O plimbare prin Anglia – Coasta „jurasică” a Dorsetlui

Fotografia “de coastă” nu este tocmai populară la noi, dat fiind pe de-o parte aspectul litoralului românesc, iar pe de alta, aglomeraţia de care ne lovim de fiecare dată când ne trece prin minte cuvântul „mare”. Însă în alte părţi, situaţia nu sta chiar aşa.
Ştiu de asemenea că tendinţa şi tentaţia sunt alte două impedimente. Tendinţa – de a merge la mare în lunile calde, cu intenţia de a ne distra şi face baie, nu fotografii – iar tentaţia – de a merge la fotografiat într-un loc măreţ, deja consacrat: un vârf din Elveţia, un Alp, un Dolomit sau chiar o Scoţie înaltă. Dar dacă se trece cumva de aceste impedimente, am convingerea că noutatea descoperită poate fi cel puţin la fel de reconfortantă.
Aşa am ajuns şi eu prima dată în 2008 pe coasta sudică din Anglia, într-o săptămână din luna mai. Aveam o idee asupra ce aş vrea să văd şi ce mi-ar place să reuşesc din punct de vedere fotografic, însă totuşi în mare îmi era un necunoscut. Am avut marele noroc să am un ghid la faţa locului – un prieten şi fotograf bun: Paul Haynes. Alături de el, şi sub îndrumarea lui, am ajuns să cutreier un loc realmente surprinzător din foarte multe puncte de vedere.
Ne-am focusat atenţia asupra unor locaţii mai cunoscute, având la dispoziţie numai câteva zile. Punctul de plecare în fiecare dimineaţă a fost oraşul Bournemouth, unde de altfel mi-am găsit şi o cazare foarte primitoare la un Bed & Breakfast. De aici aveam să facem în fiecare zi trasee în diferite părţi ale coastei ţinutului Dorset, o coastă supranumită şi „Jurasica”, datorită numeroaselor fosile găsite de-a lungul ei.
Primele locaţii vizitate au fost Lulworth Cove , Man-o-War Bay şi Gad Cliffs. Primul lucru ce-ţi sare în ochi în momentul când ajungi la coasta e geologia. Ia-ţi adio de la plaje plate, însorite şi cu un nisip uniform şi fân. Rocă, rocă şi iar rocă… doar că de multe feluri şi chiar fotogenica:) Începând de la straturi care descriu variate linii şi forme geometrice, la stânci înalte şi arcuri săpate e apa prin acestea. Mini-golfurile formate sunt şi ele interesante iar faptul că poţi explora orice loc atât de la nivelul apei cât şi de pe „dealul” înalt din spate e cu atât mai interesant. Mergând paralele cu marea, am tot ajuns să urcăm până am ajuns în vârful stâncilor Gad – un loc care îţi taie respiraţia pur şi simplu. Fotografiile nu-i fac dreptate… o zic sincer. Imaginaţi-vă o cădere dreaptă de până la 100m care ajunge aproape direct în mare. Senzaţia de a sta la capătul acestei creşte de calcar, fără nici un gard sau balustrada e unică. Şi dacă mai pui la socoteală şansă de la vedea un şoim călător – cea mai rapidă pasăre din lume – plonjând spre cuib sau vreo prada chiar în faţa ta, şansă de a supraîncărca sistemul nervos e chiar mare:)

Fotografia “de coastă” este, din start, foarte diferită faţă de restul tipurilor de fotografii de peisaj. Poate nu pare aşa din prima, dar odată uitându-te prin ocular şi văzând în permanenţă acel orizont plat, devine foarte clar faptul că compoziţia trebuie gândită altfel. Desigur, prim-planul va lua în multe cazuri un rol mai semnificativ, însă nu este neapărat să fie aşa totdeauna. Filtrele – de polarizare, graduale sau chiar full ND – devin obligatorii, în idea de a controla cât de bine reflexiile apei şi/sau aspectul acesteia la finalul unei expuneri. Timpul de expunere cântăreşte şi el mult mai mult decât la un peisaj obişnuit, controlând aici texturile şi efectele într-o mult mai mare pondere. Toate aceste elemente trebuiesc avute în calcul şi de aceea e multe ori înainte de a apăsa declanşatorul am făcut o pauză şi am mai regândit etapele.
A urmat Kimmeridge Bay – un alt clasic şi un „must” în cazul unei vizite prin zonă. Din păcate vremea a fost una tipic englezească, care a făcut să nu avem parte de un apus frumos colorat precum am sperat noi. Cu toate astea, formaţiunile de piatră de aici sunt o adevărată încântare iar numeroşii amoniţi vizibili în ele dau posibilitatea unor fotografii mai în detaliu interesante.

Ziua următoare aveam să vizităm un alt loc emblematic de pe harta coastei Dorset-ului: Old Harry Rocks. Aici aveam să revin şi doi ani mai târziu, întrucât peisajul te acaparează instant şi îţi doreşti să-l vizitezi de cât mai multe ori şi în cât mai diferite ipostaze. Old Harry Rocks marchează limita estică a coastei „Jurasice”, însă locul e demn de un final. Stavilari de calcar rămân azi în picioare, în urma eroziunii mării, formând o creastă albă care se continuă spre larg. Există şi două legende care spun despre cum a ajuns locul să poarte numele actual. Un mit susţine că Diavolul în sine (cunoscut tradiţional şi sub eufemismul de „old Harry”) şi-a petrecut o noapte pe una din rocile de aici. Cealaltă legenda vorbeşte despre faimosul pirat Harry Paye care folosea locaţia ca ascunzătoare pentru diversele sale capturi.

Plimbările pe coasta sudică a ţinutului Dorset au continuat şi în a doua mea vizită, în 2010, când am trecut pe la alte puncte cheie gen Burton and Bradstock sau Portland Bill . Cu toate astea, însă, am senzaţia că deşi am acoperit o regiune destul de mare, de fiecare dată când aşi reveni aş vedea complet altceva, chiar şi dacă aş trece prin locuri în care am mai călcat.

Lumea aici e în permanentă schimbare, dată în principal de apă care modelează peisajul – atât cel instantaneu, prin nivelul fluxului sau refluxului, prin dimensiunea valurilor sau prin norii de pe cer – cât şi cel peren, prin modelarea rocilor coastei.

Un articol de Horia Bogdan, apărut inițial în nr.10 al revistei Foto4all.ro