Review Nikon Df

Încă de cănd au apărut acele filmulețe cu Pure Passion, Nikon Df -ul mi-a stârnit curiozitatea. Ideea de a avea un body de dimensiuni reduse care are un senzor full frame ce poate să lucreze foarte bine în condiții de luminozitate scăzută suna foarte bine. Cand a aparut pe piață, au apărut si review-urile. Mulți aruncau cu noroi in Df, ba că nu e bun design-ul, că nu au poziționat bine rotițele. A trebuit neaparat să văd cum e.
Designul nu m-a impresionat foarte mult, mi-a plăcut dar nu cât să mă ia amețeala de la încântare. Adevăru-i ca nu mi-aș cumpăra un aparat pentru design, ci pentru ce știe să facă. Privind body-ul din față sau de sus, nu iți dai seama că ar fi un aparat digital, ai zice că e pe film, dar privind spatele îți dai seama că e un Nikon. Body-ul nu e mic şi gingaș, e mare. Nu mă deranjează dimensiunea dar parcă ar fi fost mai drăgut dacă era puțin mai mic, dacă semăna mai mult cu FM3 în ceea ce privesc dimensiunile. E construit din aliaj de magneziu și gradul de etanșeitate este la fel de ridicat ca și cel de care dispune D800.
Rotițe, multe rotițe. Îmi place cum sunt poziționate, le văd ca fiind poziționate logic. Încep cu selectorul pentru setarea modului de expunere: mulți care au testat Df-ul s-au plâns de faptul că trebuie să îl ridice pentru a schimba modul. Să fim realiști: de câte ori schimbi modul de expunere în timp ce fotografiezi? Și chiar dacă ai fi nevoit să îl schimbi, mai mult ca sigur că ai posibilitatea să faci și setările necesare. Nu prea văd de ce ai schimba modurile de expunere în același scenariu. De obicei țin aparatul setat pe mod manual și nu m-a incomodat faptul că a trebuit să ridic selectorul, din contră, eram liniștit că e blocat și nu aveam cum să schimb setarea din greșeală.
Selectorul pentru setarea timpului de declanșare permite setarea în trepte de 1 stop prin rotire sau în trepte de ⅓. Tot acolo se află și selectorul modului de declanșare.
Selectorul ISO se află în partea stângă și permite schimbarea valorii cu o singură mână (mai exact cu doar doua degete). Deasupra este selectorul pentru compensarea expunerii care permite +/_ 3 trepte de compensare.
Selectoul principal de comandă este în poziția obișnuită, dar selectorul secundar este în poziție verticală, dar nu a durat mult pana m-am obișnuit.
Unii ar cumpara Df-ul pentru design, alții nu l-ar cumpara tocmai din cauza designului, dar punctul forte este senzorul. Df-ul este echipat cu un senzor full frame de 16 MPx, cu ISO nativ cuprins între 100 și 12.800 în trepte de ⅓ și poate fi extins de la ISO 50 la 204.800 și noul procesor de imagine EXPEED 3. Dispune de un sistem de focalizare cu 39 de puncte autofocus, același ca cel de pe D600. Nu că ar fi o problemă faptul că are “doar” 39 de puncte autofocus sau că nu ar focaliza destul de repede, dar pentru prețul pe care îl are, Nikon ar fi putut să îi pună un sistem de focalizare mai bun. Tot de preț mă iau și când mă gândesc că Df-ul nu poate sa filmeze. Ok, am ințeles chestia cu pure photography și digital fusion, faptul că s-a vrut să fie ceva mai diferit, care să te ducă cu gândul la un aparat mai vechi, pe film, dar din moment ce pui pe un aparat care se vrea să fie retro un spate ca al oricarui DSLR pe care il produci, nu știu, nu prea pușcă. Și să fim serioși, cum să lansezi în 2013 un aparat care nu are video? Chiar daca nu vei folosi niciodata funcția, nu deranjează să știi că e acolo. Când a fost lansat D3s-ul, mulți s-au plâns că de ce a pus Nikon funcția video pe un aparat foto profesional, dar asta nu i-a împiedicat pe profesioniști să îl cumpere.
Trecând peste inconveniențe, Df se vrea a fi un aparat care nu vrea sa îți distragă atenția cu foarte multe funcții, ci să te orienteze înspre fotografia pură. Senzorul de pe D4 se descurcă foarte bine în condiții de luminozitate scăzută, dar când iei acel senzor și îl pui într-un aparat care are un procesor de imagine nou (EXPEED 3), se întamplă lucruri frumoase.

Cel mai curios am fost să văd cum se comportă într-o sală de concerte. În ziua în care a ajuns aparatul, am avut puțin timp la dispoziție în care să mă obișnuiesc cât de cât cu body-ul, înainte de a-l folosi pentru a fotografia concertul, dar asta nu a fost o problemă, funcțiile principale sunt pozitionate logic și nu am avut dificultăți atunci când a trebuit sa schimb mai mulți parametri rapid.


Atunci când fotografiezi un concert de muzică clasică, nu stai pe scena pentru a prinde un cadru mai apropiat cu dirijorul, instrumentiștii sau soliștii, ci trebuie să folosești obiective tele. Știm că pentru a avea o imagine clară atunci când fotografiezi cu un obiectiv tele, timpul de expunere trebuie să fie cel puțin egal cu focala obiectivului (ex: pentru un obiectiv cu focala de 135mm, timpul de expunere trebuie să fie minim 1/125 dacă ai mână mai stabilă sau chiar 1/160; pentru 200mm, 1/200 … ).



Obiectivele moderne cu stabilizare, permit utilizatorului să folosească un timp de expunere mai lung atunci când fotografiază ținând aparatul în mână și astfel nu este nevoit să creasca valoarea ISO pentru a obține o imagine clară, nemișcată. Problema nu ar fi așa de mare la obiectivele cu un grad de cuprindere mai mare ci la obiectivele tele, acolo ai nevoie de o stabilizare bună și sunt destule obiective care oferă asta. De exemplu, Nikon 105mm f2.8 VR oferă 3.0 stopuri de stabilizare, 70-200mm f2.8 VR II 3.5 stopuri iar 70-200mm f4 VR până la 4.0 stopuri de stabilizare. Astfel, ai posibilitatea să folosești un aparat nu prea avansat, în condiții de luminozitate scăzută făra sa ai imagini mișcate (aici vorbim de subiecte statice, în cazul fotografiei sportive ai nevoie de un timp de expunere mai scurt). Daca l-aș fi folosit cu obiective cu stabilizare de imagine, timpul de expunere ar fi fost unul mai lung și implicit valoarea ISO mai mica, așa nu ar fi arătat cum lucrează la valori ISO mari. Așa că am folosit un 80-200 f2.8. Neavând stabilizare de imagine, a trebuit sa setez timpul de expunere la un minim de 1/200 pentru a fi sigur că și la 200mm am o imagine clară. Dar pentru ca Df poate lucra la valori ISO mari fără probleme, am scăzut timpul de expunere la 1/250 pentru că fi sigur că pot opri cât mai mult mișcarea chiar și când fotografiam dirijorul în timp ce dirija cu mișcări mai bruște. La 80-200mm la f2.8, imaginea nu este satisfăcător pe sharp și mai intervine și câmpul de profunzime, așa că am setat diafragma la valori cuprinse între f3.5-5.0. De asemenea, nu se cuvine să folosești flash-ul. Pentru a avea o expunere corectă, valorile ISO erau între 3200 și 6400.


Cand fotografiezi un concert de muzică clasică trebuie să ai o anumită atitudine, mai exact o atitudine de respect, atât pentru artiști cât și pentru audiență. Nu poți să începi să tragi cu 10 cadre pe secunde într-un moment de piano, e ridicol. Chiar dacă nu e piesa sau o porțiune a piesei piano, tot nu poți să tragi ca la un meci de fotbal. Sunetul scos de Df la declanșare nu este unul tare, de fapt e mai încet decât al altor aparate full frame. Au fost și cazuri în care si acel sunet era prea tare așa că am comutat pe modul de fotografiere încet (quiet mode – Q), care mi-a permis să fotografiez fără să deranjez audiența. Mai sunt și momente de forte în cadrul unor piese, sau când publicul aplaudă, atunci tragi ca și la un meci de fotbal :). Df poate declanșa cu până la 5.5 cadre pe secundă.



Atunci când tragi RAW necomprimat pe 14-bit, un fișier are o dimensiune de aproximativ 35MB, iar când tragi la 5.5 cps vorbim de mulți MB ce trebuie stocați undeva. Stocarea se face pe un card SD… așa-i, e sec, pana și “amărâtul” de D7000 are două sloturi. Aici nu mai are ce să intervină chestia cu pure photography, dacă e să zici că ar trebui să te gândești că pe film aveai 36 de poziții bla bla… atunci poate că era mai bine sa îi pună memorie interna cât pentru 36 de poze și gata. Aș fi preferat să aibe două sloturi pentru card.


Df foloseste același acumulator ca și aparatele entry-level produse de Nikon, dar spre deosebire de acestea, nu îl golește după 4-500 de cadre ci după aproximativ 1400.


Pe lânga concert, l-am mai folosit și pentru a fotografia două evenimente, unde s-a comportat exemplar și la o sedință de portret. Are el hot shoe dar deși as fi folosit flash-uri externe, parcă nu mi-a venit să ii atașez nici măcar un declansator wireless de teamă să nu-l urâtesc 🙂 . Ar fi fost frumos dacă ar fi avut ceva sistem de declanșare wireless încorporat.

Fișiere așa de curate la valori ISO mari nu am văzut la nici un alt aparat. Dinamica e bună, mi-a permis să recuperez informație fără probleme din imaginile în care erau partituri supraexpuse. Pentru fotografia de eveniment, un mare plus e faptul ca la declanșare nu este foarte gălăgios și acumulatorul durează destul de mult iar rezolutia este mai mult decât suficientă. Dimensiunea nu ma deranjează, dar e puțin cam mare pe lângă ce oferă concurența. Faptul că nu are funcție de filmare și are doar un slot pentru card imi displace iar pretul este cam mare pentru ceea ce oferă. De asemenea, un sistem de autofocus mai bun ar fi fost binevenit.


Lăsând la o parte micile inconveniențe, Nikon Df este un aparat superb, care cel puțin mie, mi-a simplificat puțin modul în care fotografiam. Dacă nu ai nevoie de o rezoluție mare a imaginilor (cu toate că 16 MPx este destul pentru majoritatea aplicațiilor), un body plin de butoane sau un body mare să pari profesionist si vrei un body puțin mai mic, cu stil, care să îți permită sa fotografiezi indiferent de condițiile de iluminare, sau poate de un aparat de back-up, poți fi sigur ca Df-ul își va face bine treaba.
de Paul Curuti