Sally Mann – "Blood Ties" între naturalețe și cenzură

Sally Mann a devenit foarte cunoscută și controversată pentru fotografiile ei alb-negru în care se regăseau Jessie, Emmet și Virginia, trecând prin toate stadiile specifice vârstelor copilăriei.

“Sper că ai mei copii îmi vor supraviețui capriciilor, așa cum fiecare dintre noi a supraviețuit capriciilor părinților noștri.”

Născută în 1951, după ce a absolvit Universitatea Lee în Washington, pe la mijlocul anilor ’70, a fotografiat noul corp de clădire al universității care era încă în construcție.

Așa a ajuns să aibă prima expoziție individuală în 1977, la Galeria Corcoran, tot în Washington. Imaginile au fost incluse și în prima ei publicație “Second Sight” în 1984.

Controversa legată de operele lui Mann a început odată cu a doua sa colecție, “At Twelve: Portraits of Young Women”, din 1988, dar nu s-a comparat cu ceea ce urmau să stârnească fotografiile făcute copiiilor ei.

Imaginile din acest album capturau personalitatea în formare a adolescentelor, Mann susținând faptul că, la vârsta de 12 ani, o fată vrea sau spune că vrea să fie cât mai independentă față de adulți.

“Immediate Family”, expus prima dată în 1990 de galeria Edwynn Houk în Chicago, a fost însoțit de atât de multă controversă încât în 1994 a apărut documentarul “Blood Ties, The Life and Work of Sally Mann”. Albumul monografic a apărut în 1992 și conținea 65 de imagini alb-negru cu cei trei copii ai săi, Virginia, Emmet și Jessie, sub vârsta de 10 ani.

Totul a început când Jessie a venit într-o zi cu ochiul umflat, mușcată de o insectă. Atunci Sally Mann și-a dat seama că sub nasul ei se află artă pe care ea o ratează.

Majoritatea fotografiilor au fost făcute la cabana de vară a familiei, în apropierea căreia se găsea un râu în care copiii se scăldau adesea, nud. Fotografiile explorează toate ariile copilăriei, nu doar pe cele pozitive demne acum de lipit în reviste glossy, pentru că o julitură este mai normală în viața unui copil, decât grame de machiaj aplicat pe un ten mult prea tânăr, forțat de un zâmbet mult prea fals.

“O poveste bazată pe realitate, dar care îmbrățișează ficțiunea, povestea maturizării.” – după cum spune Sally Mann în documentar.

“Cred ca pe oameni îi atrag fotografiile mele pentru că regăsesc un stil de viață simplu, natural și libertatea copiilor de a fi ei înșiși.”

Totuși, un echilibru trebuie căutat mereu între părțile negative și cele pozitive ale vieții. Fotografia de mai jos, “The bent ear”, a fost considerată prea dură chiar de către Sally (deși, a fost surprinsă într-un moment de joacă), și nu poate fi găsită mai nicăieri. Ea nu a vrut ca aceasta sa fie publicată, motiv pentru care, pe internet, versiunea de mai jos este cea mai bună pe care am putut să o găsesc.

Problema cu fotografiile lui Sally a fost faptul că punea la îndoială mentalitatea societății, aceeași mentalitate care a făcut-o pe ea să-și dorească când era copil, să nu fi avut niște părinți atât de libertini, ci unii “normali”, care merg duminica la bisercă.

Știind ce impact a avut asupra ei faptul că nu a fost crescută ca toți ceilalți și punându-și copiii în aceeași situație, Sally întotdeuna a pus bunăstarea copiiilor ei pe primul loc. Virginia de exemplu, considera că mama ei își fotografiază copiii fiindcă sunt frumoși, nu sexy și susținea că nu a rugat-o niciodată să se dezbrace pentru a poza, ba chiar o ruga să pună haine pe ea. Virginia susținea ca se simțea confortabil nud și că stătea așa de bunavoie.

În film, Mann povestește cum Virginia, după ce a văzut un articol care acuza fotografiile mamei ei de pornografie infantilă, articol ilustrat cu o fotografie cu Virginia, cu benzi de cenzură peste fiecare zonă intimă, a avut o perioadă de inhibiție extremă, nu înțelegea ce și de ce este considerat că ceva este în neregulă cu ea.

Mann împreună cu familia ei considerau că fotografiile reprezintă copilăria prin ochii unei mame, din moment ce și-a văzut copiii: fericiți, sângerând, bolnavi, furioși, jucăuși și goi, iar criticii au fost de acord cu ea, Time magazine denumind albumul “Immediate Family” una dintre cele mai bune cărți fotografice făcute vreodată și, în mod surprinzător, chiar psihiatrul Aaron Esman, a spus că fotografiile ei pot fi de natura pornografiei infantile, doar pentru un fanatic religios sau un pedofil foarte instabil.

La școală, copiii au fost arătați cu degetul pentru fotografiile făcute de mama lor, dar asta nu i-a făcut să ajungă să-și urască trupurile sau să înceapă să le ascundă. Jessie susținea că atunci când copiii iși băteau joc de ea, le spunea că este model, că a apărut și în reviste, în muzee și că întradevăr se dezbracă, dar asta este frumusețea.

“Thick skinned” – a fost felul în care Emmet a preferat să se descrie, atunci când a fost întrebat dacă îl deranjează remarcile făcute de ceilalți copii.

În ciuda controversei, Mann nu a fost niciodată sancționată sub pretextul de pornografie infantilă, chiar dacă după spusele lui Edward de Garzia, expert în libertățile civile nu numai că i-ar fi putut fi confiscate imaginile și echipamentul, dar copiii ar fi putut fi trimisi pentru evaluare psihiatrică și psihologică, iar ea ar fi putut fi arestată.

Mann a amânat lansarea cărții, iar acest fapt i-a înfuriat pe copii și au stat mai întai de vorbă cu un psiholog pentru ca părinții lor să fie siguri că furia lor este onestă. Mai apoi, au ales împreună cu Sally fotografiile care să fie publicate.

“Ca artist îmi voi proteja până la moarte dreptul de a face și expune aceste fotografii. Este timpul să începem să traim într-o lume în care aceste fotografii sunt ceva firesc. ” – Sally Mann

Totuși, a interzis librăriilor din vecinătate să o vândă sau expună excesiv, tocmai pentru a fi sigură că Jessie, Emmet și Virginia nu vor avea de suferit.

Pe deoparte, mă gândesc că din 1992 și până acum au trecut 24 de ani în care lumea fotografică a crescut exponențial, de la echipamente la numărul de așa ziși “artiști”. Pe de altă parte, mă gândesc că, în acești 24 de ani, nudul este văzut cu la fel de multă frică, iar violența cu la fel de multă sete, mai ales la știri.

Cenzura a găsit mecanisme noi de a se impune și de a ne intra pe sub piele. Dacă oamenii sunt dezhinhibați și privesc nudul ca pe ceva firesc, ca pe starea lor naturală, atunci cenzura ne va îmbrăca, ne va îmbrăca până la sufocare, cu pulovere și costume de schi într-o zi caniculară.

Dacă în momentul în care avem lumea la un click distanță încă ne mai punem problema neasumării și recunoașterii propriului trup, așa cum este el, mult prea departe pentru a putea defini și a face perfecțiunea să existe, nu înțeleg de ce ne mai păcălim atât că suntem intelectuali, educați și cultivați, atâta timp cât primul pas spre asta, este tocmai acceptarea  cunoașterii omului așa cum este el construit.