Suprarealismul ca abordare în fotografie

Suprarealismul – o foarte scurtă introducere

Suprarealismul este un curent artistic care a fost fondat la Paris, în 1924, de către poetul Andre Breton, continuînd pe linia Dadaismului de a explora ceea ce este irațional și subversiv în artă. Suprarealismul era însă preocupat în mod mai explicit de spiritualism, psihanaliză freudiană și marxism în comparație cu Dadaismul*. Scopul curentului era să ajungă la o artă care să irupă direct din subconștient, fără a fi modelată prea tare de rațiune, moralitate sau judecăți estetice.
Suprarealiştii au împărtăşit unele idei dadaiste, însă au susţinut că erau mai relevanţi lumii noi. Dada îşi afla libertatea în practica constantă a negaţiei; supralismul încearcă să dea acestei libertăţi fundamentul unei “doctrine”. Este trecerea de la negaţie la afirmaţie. Suprarealismul preia multe din poziţiile dadaiste, din gesturile sale, din atitudinile distructive, sensul general al revoltei sale şi chiar şi metodele sale de provocare. Diferenţa constă într-o abordare diferită. Refuzului total, spontan, primitiv, al mişcării Dada, suprarealismul îi substituie căutarea experimentală, ştiinţifică, sprijinindu-se pe filozofie şi psihologie.
Cuvintele cheie ale Suprarealismului sunt: subconștient, vise, irațional, ciudat, automatism, juxtapunere, distrugere și nu în ultimul rând erotism.
Artiștii cheie ai Suprarealismului au fost: Hans Arp (1886-1966), Salvador Dali (1904-1989), Max Ernst (1891-1976), Frida Kahlo (1907-1954), Rene Magritte (1898-1967), Andre Masson (1896-1987), Joan Miro (1893-1983), Yves Tanguy (1900-1955) etc.

Sub influența lucrărilor lui Freud, suprarealiștii vedeau rațiunea ca pe o barieră ce bloca intrarea către creativitate, considerând subconștientul un imens depozit de creativitate reprimată. Acesta a constituit de altfel punctul central al suprarealismului, artiștii concentrându-se în mod constant pe deblocarea subconștientului, de explorare a viselor reale și bizare în același timp, tendința fiind totodată de a respinge adevărurile și convențiile recunoscute.
Eforturile lor de a propulsa forțele creative ale subconștientului l-au plasat pe Breton și pe adepții curentului pe un drum prin teoria viselor, intoxicațiilor, șansei, extazului sexual și nebuniei. Imaginile obținute în acest mod/prin aceste mijloace, fie vizuale sau literare, au fost apreciate tocmai în măsura în care capturau aceste momente de intensitate psihică și de provocare a redării frumuseții nestăpânite, nereprimate. Astăzi asociem adesea Suprarealismul cu juxtapuneri ciudate și combinații/asocieri absurde, cum se întâmplă de multe ori în vise, când multe lucruri par să nu aibă vreun sens sau vreo logică.

Suprarealismul si fotografia

Suprarealiştii era „obsedaţi ”de tot ceea ce era modern și le permitea să jongleze cu realitatea într-o manieră cu totul diferită decât pictura, asfel că s-au orientat rapid către fotografie. Fotografia este foarte aproape de ralitate, dar poate rămîne doar o iluzie amăgitoare. Şi în plus, ea se pretează la manipulări, montaje, trucaje, putând da naştere unor imagini şi mai tulburătoare, care ar putea aminti foarte bine  de cele din vise.
Astfel, treptat, fotografia a ajuns să ocupe un rol central în activitatea suprarealistă. În lucrările de Man Ray și Maurice Tabard, utilizarea procedurilor precum dubla expunere, printarea/imprimarea combinată, montajul și solarizare evocau în mod dramatic contopirea dintre vis și realitate. Alți fotografi utilizau tehnici precum  rotația imaginilor sau distorsionarea acestora,  pentru a le conferi o notă de stranietate. Hans Bellmer a fotografiat obsesiv niște păpuși mecanice fabricate de el însuși, creând imagini cu tente sexuale ciudate, în timp ce pictorul René Magritte a folosit aparatul de fotografiat pentru a crea echivalente fotografice ale picturilor sale.

De la Man Ray a Brassai, de la Tabard la Parry, de la Aurel Bauh la Bresson în anii 1930, sensul predominant este acela de INSTABILITATE. În aceste fotografii, nimic nu pare să fie sigur. Există în aceste fotografii o anumită fragilitate care i se comunică observatorului, chiar și în cele care, la o primă vedere par a prezenta o situație clară/concisă.
Imaginile suprarealiste au o notă de mister și de îndoială, implicite și explicite. Realitatea și visele se îmbină pentru a exprima altceva, ceva nou, un alt sens pentru situațiile ce se petrec în fața ochilor noștri, o realitate disorsionată sau chiar una complet diferită.
În fotografia de stradă de asemenea, situându-se cumva în opoziție față de poveștile uzuale de pe stradă, cele pe care le surprindem așa cum se petrec, suprarealismul oferă șansa de a explora o realitate diferită, aducând în scenă sentimetul de ciudat, straniu și povești paralele.
Acest lucru poate fi realizat cu succes prin utilizarea de elemente cum ar fi: reflexiile (fie că vorbim de ferestre, oglinzi sau apă / bălți), elemente care creează ambiguitate, elemente care aduse împreună nu ne spun o poveste, ci mai degrabă ne fac să avem îndoieli și să ne punem întrebări despre ceea ce vedem/ne este prezentat, situatii ciudate  surprinse, juxtapuneri, „joaca” cu dimensiunea obiectelor sau a personajelor și, desigur, expunerile duble** ca în cazul fotografiei clasice, dar realizate cu camere digitale care ne permit acest lucru.
Exemple de fotografii care ar putea fi încadrate în zona suprarealistă:
Reflexii:



Elemente care creează ambiguitate:

Situații stranii:

Elemente care aduse împreună ne fac să ne punem întrebări/ Juxtapuneri:


Suprarealism prin supra sau subdimensioanarea elementelor fotografiate:

Expuneri duble/multiple:

*Dadaismul este un alt curent artistic, apărut în timpul Primului Război Mondial, artiștii implicați susținând că toate convingerile morale, politice sau estetice au fost distruse în război, astfel că promovau o abordarea distructivă și eliberatoare a artei, cuvintele cheie fiind: eliberare, șansă, nihilist, nonsens, ready made, dar și spiritual, subconștient. Dadismul a făcut loc Suprarealismului la mijlocul anilor 1920.
**Dublă expunere (multiexpunere)
Procedeu fotografic care presupune realizarea a două expuneri / declanșări pe același cadru al negativului.  Acest lucru se poate realiza prin mai multe metode, cum ar fi: neavansarea filmului (la aparatele care permit acest lucru), avansarea parțială a filmului, suprapunerea de clișee în laborator, reîncărcare sau film swap. În cazul multiexpunerii, procedeul este reluat de mai multe ori. În fotografia digitală, dubla expunere se poate realiza direct din aparatul foto (în cazul anumitor modele de aparate) sau în camera obscură digitală.
Un articol realizat de Asociația Exposure.
Fotografii: Mirela Momanu