Cu Zeiss Otus 28mm f/1.4 la stele
Acum aproape 20 de ani, faceam prima fotografie cu stele. Foloseam un aparat Smena 5 care avea un obiectiv de 40mm focala si diafragma de 5,6 – o camera deosebit de nepotrivita pentru astrofotografie. Apoi, lucrurile au evoluat. Am trecut prin Zenit si Praktica, dar m-am oprit la Olympus OM-1, care era cam cea mai tare camera foto pe film de 35mm pentru astrofoto. Ii convinsesem pe ai mei chiar sa-mi cumpere un obiectiv de 50mm cu diafragma 1,4; voiam eu diafragma 1,2, dar era prea scump pentru posibilitatile parintilor. Am pozat multi ani cu OM-1 si m-am indragostit de camera respectiva si de obiectivele Olympus.
Au mai trecut niste ani, camerele foto pe film au fost depasite de digitale si, pentru ca eu foloseam un sistem Canon pe film pentru fotografia mea neastronomica, am trecut pe DSLR Canon. Lucrand ca fotograf profesionist, am avut acces la absolut tot ce inseamna obiective de top fabricate de orice producator de optica. Folosind obiectivele cele scumpe si foarte bune din punct de vedere optic in fotografia mea comerciala, evident am zis sa utilizez respectivele obiective si in astrofotografie. Si atunci a aparut problema. Obiectivele mele de mii de euro, care imi permiteau sa rezolv detalii suficient de fine incat fotografiile mele sa arate bine printate la dimensiunile peretilor de mall-uri, nu se comportau la fel de bine in astrofotografie.
Care era problema principala? Atunci cand incercam sa fotografiez cu diafragma deschisa la maximum (si in astrofotografie, uneori, e nevoie sa faci asta), stelele din colturile cadrului sufereau de diverse aberatii optice, cea mai deranjanta fiind aberatia de coma, adica stelele aratau ca niste mici comete, in loc sa arate ca niste puncte. Pare paradoxal, dar e foarte greu sa fotografiezi puncte. Este extrem de dificil sa construiesti un sistem optic care sa redea punctele drept puncte pe toata suprafata imaginii. Iar in astrofotografie, fotografiem, in esenta, puncte.
Prin octombrie 2015, cred, citeam un comunicat de presa venit de la Zeiss. Se anunta un obiectiv nou: Otus 28mm f/1,4. Obiectivul era prezentat drept cel mai tare grandangular fabricat vreodata, cu rezolutie constanta pe toata suprafata cadrului si cu colturi perfect utilizabile, chiar si la diafragma deschisa. Care a fost reactia mea? Another one bites the dust.
In ianuarie, am plecat pentru o luna in Noua Zeelanda, in vacanta. In sfarsit, urma sa ma intalnesc cu cerul sudic. Nu stiu daca toti stiti asta, dar stelele vizibile din emisfera sudica sunt diferite fata de cele vazute de noi, in emisfera nordica. Pentru un astronom, vederea cerului din cealalta emisfera e ca si cum te-ai naste din nou.
Inainte sa plec, F64 mi-a propus sa iau cu mine un obiectiv, pe care sa-l testez fotografiind cerul sudic: Zeiss Otus 28/1,4. Pe numele lui complet Zeiss Otus 28mm f/1,4 APO Distagon T*, obiectivul e o bestie. Are aproape 1,4 kilograme si dimensiuni foarte generoase, mai ales pentru focala de doar 28mm. E fabricat integral din metal (inclusiv parasolarul, care se imbina perfect cu corpul obiectivului, de parca ar fi o singura bucata de metal), iar blocul optic e format din 16 elemente dispuse in 13 grupuri. Focalizarea este exclusiv manuala, dar se face foarte precis, avand in vedere ca inelul de punere la punct are o cursa destul de mare.
Vremea nu a fost deosebit de prietenoasa, la celalalt capat al Pamantului. Din 30 de zile, a plouat in vreo 14 si am avut doar 3 nopti senine. In rest, a fost cam asa. Frumosi nori, dar nu s-au vazut stelele.
Primul contact cu cerul sudic a fost la Cathedral Cove, o plaja ultra celebra, din peninsula Coromandel, pe coasta estica a Insulei Nordice a Noii Zeelande. Desi majoritatea turistilor decid sa mearga acolo ziua, noi am fost noaptea. Am pus aparatul pe trepied, am focalizat si am tras un cadru de test pentru verificarea focalizarii. Zoom maxim pe imaginea rezultata si sa studiem aspectul stelelor. In centru, toate bune. Apoi, am inceput sa ma deplasez spre colturile imaginii, sa vad care e situatia acolo. Stele bune, stele bune, stele bune… Si dintr-o data am observat ca imaginea nu se mai deplasa. Ajunsesem in coltul cadrului, iar stelele aratau exceptional. Da, exista o mica aberatie de coma, dar nici macar nu se poate compara cu aberatia de coma intalnita la orice alt obiectiv, la diafragma 1,4. Dar, cum sa va zic eu, e departe rau. Iata o mostra din coltul cadrului, la 100%. Am cautat special sa aduc o stea stralucitoare cat mai aproape de colt, pentru a observa mai bine aberatiile. Pentru o stea atat de stralucitoare, aflata atat de aproape de coltul cadrului, imaginea este exceptionala. La diafragma 2, deja nu am mai observat urme evidente de coma.
Vignetarea e destul de pronuntata, dar asta e ceva normal pentru un obiectiv cu 1,4. Se poate corecta usor in postprocesare. Astrofotografii au o tehnica ceva mai complicata de anulare a vignetarii si anume fotografierea unui ecran alb uniform luminat si scaderea acestei imagini din fotografia ce se doreste corectata.
Intr-adevar, obiectivul nu e suficient de larg pentru astrofotografia de peisaj. Dar putem face panorame. Imaginea de mai jos e asamblata din 33 de imagini verticale individuale, trase pe trei randuri suprapuse. Asamblarea am facut-o in Hugin. Deasupra orizontului, vedem arcul Caii Lactee, iar in partea dreapta, cele doua pete albastrui sunt Norii lui Magellan, doua galaxii satelit ale Galaxiei Noastre, vizibile doar din emisfera sudica. Daca va uitati cu atentie, in apa, veti observa niste pete albastru electric: organisme bioluminiscente. Am fotografiat cu un Canon EOS 5D Mark III, de pe trepied. Timpul de expunere folosit a fost de 13 secunde, diafragma 1,4 si ISO 3200.
Evident, privite din emisfera sudica, constelatiile vizibile din ambele emisfere ale globului vor aparea intr-o pozitie nefireasca pentru cei obisnuit cu aspectul lor in nord. Astfel, vanatorul Orion e cu capul in jos. Tot o panorama, de aceasta data verticala, realizata din 3 imagini orizontale suprapuse.
Am petrecut, apoi, o noapte intr-o tabara organizata de o asociatie de astronomi amatori din Noua Zeelanda, unde am fost invitat sa tin o prezentare pe tema astrofotografiei in emisfera nordica. Desi, intre noaptea din Coromandel si noaptea din tabara, am avut parte numai de ploaie si furtuni cu vant puternic, vremea s-a schimbat brusc si am avut parte de o noapte exceptionala. In plus, locul unde se desfasura tabara era complet lipsit de poluare luminoasa, iar aspectul cerului e greu de descris.
De data asta, am trecut la astrofotografie putin mai avansata. Am pus aparatul foto pe montura mea ecuatoriala ultra-portabila si am fotografiat cerul cu timp de expunere mai lung. Am incadrat in asa fel incat sa am in acelasi cadru Norii lui Magellan si o parte din Calea Lactee. Aici, focala de 28mm a fost perfecta. A incaput perfect si constelatia Crucea Sudului, si nebuloasa obscura Sacul cu Carbuni (norul intunecat din stanga jos), precum si nebuloasa de emisie Eta Carinae (pata rosiatica din centru stanga). In cadrul asta, Otus-ul si-a demon
strat rezolutia excelenta, aratand detalii foarte fine in norii de praf galactic.
Imaginea este obtinuta prin suprapunerea a 9 cadre de cate 100 de secunde fiecare, la f/1,4 si ISO 1600. Imaginea a fost prelucrata in PixInsight, un soft special dedicat astrofotografiei.
Iata si o fotografie a unei zone adiacente din Calea Lactee, fotografiata in aceeasi noapte. 2 cadre a cate 90 de secunde fiecare, f/1,4 si ISO 1600.
Apoi, cerul nocturn s-a ascuns de noi, cateva stele lasandu-se observate din Parcul National Aoraki / Mount Cook. Fiind sub Luna Plina, imaginile nocturne arata aproape ca si cum ar fi facute ziua. Lumina Lunii, insa, mi-a permis sa lucrez cu o diafragma mai inchisa si sa observ, din nou, rezolutia excelenta. La 5,6, nu am observat nicio diferenta in finetea redarii detaliilor intre centru si colturi.
Nu e un obiectiv care va va face mai fotograf, nu e un obiectiv care va va castiga premii la concursuri de fotografie; asta puteti face cu orice obiectiv. Da, e foarte scump, greu, voluminos si nici macar nu stie sa focalizeze singur. E un obiectiv pe care ti-l cumperi doar daca ai nevoie de el si daca ai nevoie de procentele in plus de calitate optica pe care ti le ofera. Astrofotografii sunt foarte pretentiosi cu calitatea optica a instrumentelor pe care le folosesc si, cu mana pe inima spun, se vede o diferenta clara intre acest obiectiv si orice alt obiectiv de focala asemanatoare cu care am lucrat si, cum ziceam, am lucrat cu toate. Merita investitia? Fiecare stie de ce are nevoie; pentru mine, merita. E cel mai bun grandangular ce se afla pe piata? De departe.
Nu cred ca am fost vreodata mai entuziast in discursul meu despre un obiectiv foto. Dar, cand gasesti ceea ce ai cautat toata cariera ta de astrofotograf, te entuziasmezi tare.
Un articol si fotografii de Alex Conu.
Etichetă:fotografia astronomica, Otus, wide, zeiss
1 comentariu
Doamne! Pana acum am crezut ca fotografia de peisaj e cea mai plictisitoare….